„Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul războiului rece” - lansarea de la Baia Mare

Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” a organizat lansarea lucrării „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul războiului rece”, de Larry L. Watts, o continuare a volumului „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”. Volum care a fost lansat şi în municipiul nostru în urmă cu doi ani.Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”, a fost în Bucureşti la Târgul de Carte „Bookfest”, de unde a venit cu sufletul plin de noutăţile văzute, a venit cu noi colaborări, noi achiziţii, dar şi cu Larry Watts, pentru o lansare a noului volum scris de profesorul de istorie american. Ardelean este prieten cu autorul şi a organizat această lansare, cumva în afara programului stabilit de editorul cărţii.

La eveniment au participat specialişti şi cunoscători ai fenomenului istoric. Tedi a vorbit puţin tocmai pentru a îl lăsa pe autor să prezinte cartea fără grija timpului care se scurge.

Istoricul american, căsătorit cu o româncă, stabilit în România, sau şi în România, vine cu o nouă perspectivă a anilor care au marcat viaţa românilor, anii ’70-’90.

Watts a vorbit despre rolul pe care România l-a jucat în cadrul Pactului de la Varşovia, dar şi în politica acelor vremuri. Dincolo de greutăţile din ţară, România a avut o politică externă surprinzător de activă şi de ataşată valorilor Europei Occidentale, a politicii americane. Istoricul american a prezentat câteva exemple care demonstrează că România s-a opus în permanenţă politicii URSS, dar şi aliaţilor acesteia. La momentul 1989, ţara noastră era izolată de lumea civilizată tocmai datorită acestor dispute în interiorul Cortinei de Fier. Larry Watts încearcă să restabilească adevărul istoric şi să corecteze percepţiile comunităţii occidentale în privinţa rolului jucat de România în plan internaţional în perioada Războiului Rece.

În primul volum al autorului, “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” au fost examinate atent interesele strategice aflate în spatele relaţiilor antagoniste ale României cu „aliaţii“ din Răsărit, motivaţiile incredibilei sfidări a ţării noastre la adresa Moscovei, metodele de „eliberare“ militară şi de securitate de sub jugul sovietic, scopurile opoziţiei faţă de politicile de la Kremlin şi, mai ales, reacţia sovieticilor şi a loialiştilor din rândul membrilor Pactului de la Varşovia în cele mai înalte consilii ale acestora, aşa cum au fost acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanţi militari şi de organe ale securităţii statului.

Volumul al doilea ajunge până în prima săptămână din decembrie 1989, oprindu-se chiar înainte de revoluţie. Într-un studiu bazat pe analiza celor întâmplate între anii 1950 şi 1978, primul capitol încearcă să răspundă la întrebările: cum şi de ce SUA nu au înţeles România. În primul rând, avem de a face cu prejudecata colectivă privind faptul că România a fost statul cel mai puţin capabil să sfideze URSS, o prejudecată apărută în anii 1940, foarte greu de îndepărtat, chiar şi în perioada anilor 1962–1963, când opoziţia României a fost foarte puternică, această prejudecată dispărând totuşi pentru un timp, din 1964 până în 1968. Dar, după aceea, a revenit. Una dintre cele mai puternice lovituri date României prin dezinformarea sovietică şi ungară a avut loc în 1989.

Bazându-se pe documentele descoperite după 1989 în arhivele fostelor ţări socialiste, volumul tratează modul eronat în care au fost percepute în Occident România şi atitudinea ei faţă de URSS şi de ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia, precum şi cauzele acestor percepţii eronate: tendinţe cognitive care se manifestă în mod obişnuit în comunităţile analitice, dar şi campanii de dezinformare concepute şi puse în practică de „aliaţii“ României din Blocul sovietic. Astfel, deşi prima – şi de multe ori singura – care s-a opus intervenţiilor militare străine pe teritoriile altor state (vezi Ungaria, Cehoslovacia, Afganistan), desfăşurării de trupe şi armamente şi cursei înarmărilor în general, şi care a insistat pentru deschiderea lumii socialiste către Occident, România a fost portretizată exact invers, ca aderând necondiţionat la politicile Uniunii Sovietice în domeniu, susţinându-le şi militând activ pentru aplicarea lor în practică.

Descoperirile din arhivele Pactului de la Varşovia după 1989 şi investigaţiile conduse de organisme de monitorizare americane şi internaţionale (...) au relevat faptul că Bucureştiul a continuat să sfideze Moscova pe „aproape toate punctele de pe agendă“, în interiorul Pactului de la Varşovia.

În vreme ce toate aspectele politicii externe şi de securitate a României erau sistematic reatribuite regimurilor loiale sovieticilor, cu ajutorul aparatului de măsuri active al URSS şi al Pactului de la Varşovia, ţara şi conducerea ei erau cu minuţiozitate înfăţişate ca susţinând exact opusul măsurilor promovate în ultimul sfert de secol. De la statutul de unic membru al Pactului care refuzase să blameze şi să condamne SUA, RFG şi NATO, România devenise ţara care detesta cel mai profund autorităţile de la Washington, Bonn şi Bruxelles. De la ţara cu activitate de pionierat în domeniul relaţiilor cu Europa de Vest şi mai ales cu CEE, devenise cea mai antieuropeană dintre toate. De la singurul membru al alianţei care condamnase invaziile militare conduse de sovietici şi respinsese doctrina Brejnev, devenise susţinătoare a invaziilor militare în Europa şi împotriva propriilor aliaţi. Desigur însă, România nu devenise în realitate aşa, dar acestea erau imaginile proiectate în Occident de aparatul sovietic de dezinformare, cu un remarcabil succes.

Cine este Larry Watts?

Consultant al Corporaţiei RAND la momentul revoluţiei, Larry Watts a călătorit deseori în Europa de Est şi în URSS înainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat-major privind reforma în domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO. În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România. Între 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.