„Cea mai periculoasă închisoare e cea în care te simţi bine”

Este un mărturisitor al dreptei credinţe şi istoriei acestui Neam. Şi-a asumat „crucea” grea a promovării adevărului despre comunism şi rezistenţa anticomunistă. A început cu viaţa lui Valeriu Gafencu, “Sfântul închisorilor”. Apoi s-a gândit să alcătuiască un fel de Pateric cu figuri şi întâmplări deosebite din temniţele comuniste. A citit memoriile celor trecuţi prin puşcării, a stat de vorbă cu foştii deţinuţi politici şi a cercetat, săptămâni la rând, dosarele de la CNSAS. Viziunea Patericului s-a modificat substanţial şi aşa a apărut seria „Să nu ne răzbunaţi!”. Monahul Moise vorbeşte, într-un interviu acordat GAZETEI, despre “Golgota” şi “Învierea” Neamului românesc.

Rep.: Ce înseamnă acest proiect de cercetare al dvs.?

Monahul Moise: E o muncă de suflet, asta e prima caracteristică. Eu nu sunt istoric de profesie şi nici întrebările pe care le-am pus nu erau ca şi ale unui istoric sau om de ştiinţă, ci nişte întrebări prin care eu am încercat să mă lămuresc legat de stările lor sufleteşti, cum au intrat în închisoare, cum au ieşit, cum i-a modificat închisoarea sufleteşte. Bineînţeles, n-am ignorat nici datele istorice, dar nu asta m-a interesat în primul rând, ci modul în care istoria prin care le-a fost dat să treacă s-a repercutat în sufletul lor. Pe urmă nu m-am gândit ca la un proiect de cercetare. A plecat de la o căutare, de la Valeriu Gafencu, a pornit prin 2004-2005, când mi-am propus să aflu mai multe despre Gafencu, despre care aflasem citind „Jurnalul fericirii”.

Şi apoi, pornind de la oamenii pe care    i-am cunoscut vorbindu-mi despre Gafencu, mi-am dat seama că sunt şi alte lucruri interesante şi atunci tot n-a ajuns pentru mine un proiect, ci o curiozitate personală, extinsă la mai multe persoane, la mai multe subiecte, dar cam din 2004-2005 mă ocup de asta.

La început stăteam mai mult la mănăstire şi, din când în când, mă duceam să iau contact cu oamenii despre care am aflat că ar fi trecut prin Închisori, pe urmă m-a acaparat aproape exclusiv pentru că lucrurile s-au „complicat” şi atunci mai tot timpul am fost pe drumuri. Exterior privit, poate părea ca un proiect de cercetare, dar pentru mine a fost o curiozitate. Şi aşa îl privesc, ca pe un privilegiu şi o experienţă personală, pe care acum încerc s-o împărtăşesc şi celorlalţi să le trezesc şi lor curiozitatea.

Rep.: Până acum, mai toate cercetările pe acest subiect, cu pretenţii ştiinţifice, au ignorat mărturiile unor foşti deţinuţi politici, părându-li-se mai temeinice documentele Securităţii.

M.M.: Într-adevăr, analizele pe care le fac şi le bazează pe documente, considerându-le mult mai obiective, deşi în cazul regimului comunist se ridică semne serioase de întrebare, când ştim cum erau făcute aceste documente. Am stat pe dosarele de la CNSAS luni de zile, dar pentru mine acestea nu au o mare relevanţă. Sunt făcute într-un stil sec. Ceea ce-i interesa pe securişti nu mă interesează pe mine: ei nu pun accent pe stările sufleteşti şi transformarea umană.

Dar pot fi folosite pentru a-ţi da seama de cadrul general şi istoric. Apoi, pot fi interesante dacă se găsesc manuscrise, cum a fost cazul părintelui Gheorghe Calciu. Din punctul meu de vedere, aceste documente ale CNSAS-ului sunt un fel de catastife drăceşti, un fel de cutie a Pandorei, trebuie să ai mult discernământ ca să ştii să lucrez cu ele, pentru că poţi să faci mai mult rău decât bine.

Rep.: Dacă vorbim de transformările sufleteşti din timpul detenţiei, în cazul experimentului Piteşti de exemplu, istoricii au scos la iveală mai degrabă căderile şi transformarea victimei în călău.

M.M.: E o întreagă poveste aici. Într-adevăr, Piteştiul a fost prezentat chiar şi în memoriile celor care au fost acolo şi n-au reuşit să depăşească partea lui demonică, a fost prezentat mai ales prin tuşele sale negative. Ori eu am o altă viziune: am încercat să descopăr prezenţa lui Dumnezeu chiar şi acolo, la Piteşti, şi aici sunt câteva repere care m-au ajutat să-mi schimb puţin perspectiva. Percepţia noastră este Piteşti: răul absolut, chiar la scară istorică. Însă părintele Calciu mi-a schimbat puţin perspectiva atunci când mi-a spus că la Piteşti, diavolul a câştigat într-adevăr o bătălie, dar n-a câştigat războiul, pentru că Dumnezeu a fost alături de noi, ne-a ajutat să ne ridicăm şi cei mai mulţi care au trecut prin Piteşti chiar s-au ridicat. Şi, spunea el, un lucru foarte important: chiar au devenit mai buni decât înainte. Şi atunci s-a schimbat perspectiva: Piteştiul nu trebuie judecat doar prin ceea ce s-a întâmplat acolo, ci a la long, pentru că oamenii aceia au fost într-o devenire şi din acest punct de vedere pentru mine experimentul Piteşti nu a reuşit, chiar dacă pe moment oamenii au căzut, dar prin faptul că cei mai mulţi şi-au revenit arată că nu a izbutit pe termen lung.

Pentru mine fiecare om care a trecut prin Piteşti şi şi-a revenit este o minune. Vedeţi, noi cădem în păcate, imediat ne deznădăjduim, ori faptul că alţi oameni, din căderi incomparabil mai mari decât ale noastre au reuşit să-şi revină, pentru noi asta ar trebui să fie o încurajare şi o lumină. Pentru mine, fiecare om trecut prin Piteşti, care şi-a revenit, este un înviat din morţi. Asta contează.

Contează nu rezultatul de la pauză, ci rezultatul de la finalul campionatului.

Există un film care circulă pe internet despre Piteşti, în care i se ia un interviu şi lui Dumitru Bordeianu, cel care a scris „Mărturii din mlaştina deznădejdii” şi la final îl întreabă reporterul de ce crede că a îngăduit Dumnezeu Piteştiul.

El dă un răspuns perfect teologic: ca să se arate adevărata faţă a comunismului, pentru că acesta nu a fost altceva decât orânduirea satanei pe pământ şi lucrul acesta s-a văzut la Gherla şi Piteşti cel mai bine. Asta şi apropo de faptul că sunt mulţi nostalgici care cred că atunci s-a trăit mai bine, dar nu văd partea spirituală a lucrurilor. Al doilea răspuns, în completare cu primul, l-a dat părintele Mihai Lungeanu şi i-am spus ce zice Bordeianu în film, şi zice : da, dar şi a legionarilor. Zice, da, că noi am zis că o să facem pentru ţară, o să ne jertfim, şi atunci Dumnezeu ne-a lăsat să ne cunoaştem, că eram mândri.

Părintele Calciu a spus că acolo a fost o luptă între bine şi rău, care s-a dat în sufletul nostru şi a trebuit să trecem prin acest iad pentru că noi, într-un fel, l-am provocat pe diavol, acolo se făcea rugăciune neîntreruptă, erau multe suflete curate şi apoi neamul acesta avea nevoie de o jertfă de ispăşire.

Rep.: Dar reeducarea de la Aiud?

M.M.: Reeducarea de la Aiud e mai puţin violentă, mai puţin prin constrângeri, ci se încerca mai mult o persuasiune folosind mijloacele cu care se încearcă azi reeducarea noastră. Pentru că şi azi se încearcă o reeducare. De fapt ce se urmărea prin reeducare? Să te despartă de Dumnezeu, de Neam, de familie. Nu asta se urmăreşte şi azi prin alte mijloace apropiate cu ceea ce s-a întâmplat la Aiud?

Diavolul nu ne mai trage către el, ci ne face să nu-l dorim. Ori, spunea părintele Arsenie Boca, cea mai periculoasă închisoare e cea în care te simţi bine. Ori, asta au făcut, o închisoare în care ne simţim bine.

Rep.: De ce minimalizăm pagina asta luminoasă de istorie: rezistenţa anticomunistă?

M.M.: Nouă ne place să minimalizăm tot ce ţine de trecutul nostru. Aici suntem mai vinovaţi, pentru că această parte e mai aproape de noi şi printre noi. Lumea, în general, nu mai e interesată de trecut, din cauza ignoranţei. În măsura în care ajung să cunoască aceste lucruri, se trezesc. E important că lucrurile merg din om în om şi aici trebuie să lucrăm, nu să aşteptăm să se facă foarte multe la nivel oficial, pentru că din ignoranţă, poate, autorităţile nu sunt interesate.

Rep.: Din acele chestionare pe care le-au completat cei pe care i-aţi intervievat, reiese că foştii deţinuţi politici şi-au iertat călăii şi nu regretă suferinţa trăită?

M.M.: Da, marea majoritate i-au iertat. Îmi amintesc de un domn care mi-a spus: „părinte, dacă ar fi să-mi retrăiesc viaţa, singura etapă care n-aş vrea să-mi lipsească ar fi etapa asta a închisorii” pentru că asta l-a format ca om pentru tot restul vieţii. Şi cei mai mulţi mi-au răspuns că dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar face la fel şi consideră că a fost un drum bun. Cred că ar trebui să li se prezinte tinerilor partea de biruinţă de după suferinţă, de înviere. Aici nu trebuie să punem accentul pe învinşi. Au existat şi învingători. Comunismul a fost învins de oamenii care s-au luptat cu el. Părintele Steinhardt, Calciu, Valeriu Gafencu, mulţi alţii, n-au fost învinşi, ci învingători. Ce ne mai rămâne nouă de făcut acum?

Aici amintesc cuvintele unui basarabean care mi-a spus aşa: „comunismul nu mai are nicio şansă ca şi sistem politic în zilele noastre, singura lui şansă de supravieţuire e drumul pe care şi l-a făcut decenii de-a rândul în sufletele noastre”. Noi trebuie să luptăm să învingem comunismul în sufletele noastre. cum? Întorcându-ne la Hristos şi la Dumnezeu.

„Şi azi se încearcă o reeducare. De fapt ce se urmărea prin reeducare? Să te despartă de Dumnezeu, de Neam, de familie. Nu asta se urmăreşte şi azi prin alte mijloace apropiate cu ceea ce s-a întâmplat la Aiud? Diavolul nu ne mai trage către el, ci ne face să nu-l dorim. Ori, spunea părintele Arsenie Boca, cea mai periculoasă închisoare e cea în care te simţi bine. Ori, asta au făcut, o închisoare în care ne simţim bine”.

Monahul Moise Iorgovan