Cea mai mare catastrofă naturală din istorie

Cea mai mare catastrofă naturală din toate timpurile a fost provocată de vulcanul Krakatoa, la 27 august 1883. Dezastrul de proporţii apocaliptice provocat de vulcanul Krakatoa a dus la zeci de mii de morţi, iar explozia acestuia a produs cel mai puternic sunet de pe Terra despre care avem cunoştinţă. Conform relatărilor pertinente ale vremii, sunetul colosalei erupţii din anul 1883 s-a auzit şi la 4.800 kilometri distanţă de punctul exploziei, iar cumplita undă de şoc s-a simţit inclusiv în regatul României de atunci. 

Marea erupţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost precedată, prevestitor parcă, de o serie de mişcări seismice intense care s-au resimţit până în Australia. Cutremurele s-au declanşat pe data de 20 mai 1883, cu circa trei luni înainte de marea explozie.Erupţiile de amploare mai mică au început în data de 16 iunie, când explozii asurzitoare au fost auzite şi în insulele din apropiere, iar cerul de desupra arhipelagului a fost acoperit de nori de cenuşă timp de cinci zile.

Iadul avea să se dezlănţuie însă pe data de 27 august 1883. Oamenii de ştiinţă de atunci, care investigau fenomenul, nu beneficiau de aparatura eficientă de astăzi. Prin urmare, nimeni nu a putut fi avertizat cu privire la ceea ce avea să urmeze.

În zorii zilei, o serie de patru explozii au distrus aproape în totalitate Insula Krakatoa. Coloana piroclastică s-a înălţat la peste 27 kilometri înălţime, iar vasele ancorate la circa 20 kilometri de vulcan au fost “bombardate” cu bucăţi incandescente de rocă. O mare parte din insulele învecinate au fost “măturate” la propriu de valuri tsunami, care au depăşit înălţimea de 30 metri. Zgomotul exploziilor a fost atât de puternic, încât a ucis locuitorii de pe insulă şi a fost auzit chiar de băştinaşii din Perth şi Mauritius, teritorii situate la distanţa de aproximativ 4.800 kilometri de Krakatoa.

Cercetătorii din prezent au calculat că unda de şoc rezultată din erupţie s-a deplasat cu viteza de 1.086 kilometri/oră. A fost atât de puternică acustic, încât a perforat timpanele urechilor marinarilor de pe vasele din Strâmtoarea Sondelor. Unda de şoc a radiat pe întregul glob timp de 5 zile, fiind înregistrată inclusiv de barografele din România.

Cele patru explozii din 27 august 1883 au emis o energie echivalentă cu 200 megatone de TNT. Cea mai mare dintre explozii a fost cea de-a treia, estimată la echivalentul a 150 de megatone de TNT. Indexul magnitudinii a fost de 6 VEI, numit şi “colosal”. În comparaţie, bomba de la Hiroshima a avut 20 de kilotone. Magma aruncată în aer a fost de aproximativ 125 km cubi.

Coloana de cenuşă rezultată în urma celor 4 explozii distincte a atins înălţimea maximă de 80 kilometri. “Gura de iad” s-a liniştit în ziua imediat următoare, când exploziile au încetat cu desăvârşire. Dar coşmarul oamenilor nu avea să se sfârşească; din contră, avea să se amplifice. Combinaţia de efecte distrugătoare, precum scurgerile piroclastice, norii de cenuşă vulcanică, cutremurele, valurile tsunami, unda asurzitoare de şoc, bolile, foametea şi setea ulterioare, au dus concomitent la cele mai multe pierderi umane înregistrate în urma unei explozii vulcanice.

Conform datelor consemnate de autorităţile coloniale olandeze care administrau pe atunci arhipelagul indonezian, numărul de victime înregistrate imediat după erupţii a fost de 36.417. Însă numărul victimelor rezultate în zilele următoare a atins cifra totală de peste 120.000 de morţi. Totodată, au fost distruse 165 de localităţi. Există numeroase rapoarte sumbre despre miile de cadavre omeneşti care pluteau în apele Oceanului Indian, imediat după erupţii. Unele dintre scurgerile de lavă au pătruns pe distanţe de circa 40 kilometri, în teritoriul insulei Sumatra, distrugând totul în cale.

Cele mai devastatoare efecte le-a avut valul tsunami provocat de erupţie. Valul a ajuns până la peste 40 de metri înălţime şi s-a deplasat cu o viteză foarte mare, măturând coasta de vest a insulei Java şi coasta de sud-est a Sumatrei. Valul tsunami a atins, după 12 ore, portul Aden, de pe coasta de est a Africii, aflat la o distanţă de peste 6.000 de kilometri.

Cantitatea uriaşă de cenuşă vulcanică aruncată în atmosferă a împiedicat lumina soarelui să ajungă pe Pământ timp de câteva săptămăni, aruncând în întuneric o mare parte din arhipelagul indonezian. Erupţiile au aruncat în stratosferă o mare cantitate de dioxid de sulf sub formă gazoasă, această substanţă fiind transportată ulterior de curenţii atmosferici pe toată suprafaţa planetei. Fenomenul a dus la o creştere fără precedent a concentraţiei de acid sulfuric din norii de tip cirus de la mare altitudine. Evident, au urmat numeroase precipitaţii acide peste tot în lume.

Praful vulcanic trimis în atmosferă a filtrat radiaţiile solare, scăzând anul următor (1884) temperatura medie a globului cu 1,2° C. Trei luni după erupţie, fumul pătruns în atmosferă a provocat în America efecte optice stranii la apusul soarelui, de mai multe ori lumea crezând că aveau loc incendii de proporţii. La trei ani după erupţie, fumul mai era perceptibil în atmosferă.

Mediile climatologice au fost „deranjate” timp de câţiva ani, iar temperaturile globale au revenit la valorile normale de abia în anul 1888. Erupţiile au întunecat cerul peste tot în lume, iar apusurile de soare din următoarele luni au produs efecte optice spectaculoase.

Cauzele care au dus la cea mai distrugătoare erupţie vulcanică înregistrată de omenire au suscitat numeroase discuţii în contradictoriu între geologi. Una dintre teorii susţine că “punga” magmatică a vulcanului s-a fisurat, iar apa Oceanului Indian a pătruns înăuntru. Contactul dintre apa sărată a oceanului şi magmă a dus la exploziile nemaiîntâlnite. Apa oceanică ar fi răcit magma, producând o crustă sub care presiunea magmei lichide a crescut, fenomenul geologic ducând într-un final la acumulări de forţe uriaşe, care au fost eliberate doar de exploziile de proporţii apocaliptice.

Altă teorie susţine că o uriaşă alunecare de teren subacvatică a acoperit nucleul magmatic al vulcanului, imensa presiune din nucleu provocând exploziile.

Conform unei ultime teorii, exploziile finale ar fi fost cauzate de o imixtiune bruscă a magmei incandescente bazaltice în interiorul magmei mai reci şi mai uşoare. 

Astăzi, Anak Krakatau, cum denumesc indonezienii vulcanul, este încă activ, dar la o scală mult mai mică decât în trecut. Scurgerile continue de lavă duc la înălţarea conului său cu aproximativ 13 centimetri pe săptămână, încă din anul 1950.

Ultimul episod, unul modest, ce-i drept, a început în anul 1994 şi s-a materializat într-o erupţie declanşată în anul 2008. Erupţia, de mici proporţii, a dus totuşi la evacuarea oamenilor de pe o rază de 3 kilometri din jurul vulcanului. Pe data de 6 mai 2009, Centrul de Monitorizare a Vulcanilor din Indonezia a ridicat gradul de alertă al vulcanului Krakatoa, până la nivelul portocaliu, iar în 2010, sateliţii NASA au înregistrat o uşoară intensificare a activităţii vulcanului. 

Natura problematică a insulei s-a manifestat încă din antichitate, după cum a rămas documentat într-un manuscris străvechi, din anul 416. Spune cronica din Pustaka Raja (Cartea Regilor): „Insula s-a zguduit şi o coloană de foc s-a ridicat până la Ceruri”. Pe baza estimărilor geologilor, explozia de atunci nu a avut nici pe departe forţa distrugătoare a celei care s-a produs la sfârşitul secolului la XIX-lea.

O altă erupţie, declanşată, se pare, în anul 535, avea să atingă proporţii mai mari decât cele înregistrate în anul 416, atât de mari încât, conform geologilor David Keys şi Ken Wohletz, explozia vulcanică a dus chiar la declanşarea unor schimbări de climă la scară globală între anii 535-536. Printre altele, explozia în cauză a dus la apariţia insulelor din apropierea Krakatoa: Panjang, respectiv Sertung.

Mai aproape de zilele noastre, între anii 1680-1681, Krakatoa a fost zguduită de alte erupţii puternice, dar care nu au atins totuşi proporţiile celor din Antichitate.

În centrul Cercului de Foc al Pământului

Arhipelagul indonezian, compus din peste 17.000 insule, este situat chiar în centrul celebrului Cerc de Foc al Pacificului, denumire inspirată pentru cea mai întinsă şi activă zonă vulcanică a Terrei. Între miile de insule şi insuliţe indoneziene, mare parte din ele apărute în urma dinamicei activităţi vulcanice, se distinge Insula Krakatoa, sau Krakatau în bahasa, limba oficială indoneziană. Situată în Strâmtoarea Sondelor, insula a fost descoperită în anul 1611 de către Lucas Janszoo Waghenaer, un explorator, ofiţer şi cartograf olandez. Indonezia are şi în prezent peste 130 de vulcani încă activi, mai mulţi decât orice altă ţară, majoritatea acestora fiind situaţi de-a lungul celor mai mari insule indoneziene, Sumatra şi Java, cele două insule fiind separate de Strâmtoarea Sondelor.