Cea mai iubită regină a României

Regina Maria a murit la 18 iulie 1938, la Sinaia. La 24 iulie 1938 au avut loc funeraliile naţionale. Corpul reginei, pe un afet de tun, a traversat Bucureştiul, împodobit în mov, culoare aleasă înainte de regină în locul negrului. Sicriul a fost urmat de calul reginei, în ale cărui scări se aflau cizmele de călărie întoarse, după modelul funeraliilor militare. Ultima sa dorinţă a fost să fie îngropată la Curtea de Argeş şi inima să-i fie dusă la Balcic.

Născută la 29 octombrie 1875, la moşia părinţilor ei, Eastwell Park, în comitatul Kent, prinţesa Maria Alexandra Victoria a fost fiica cea mare a ducelui şi ducesei de Edinburgh. Tatăl ei, Alfred, ducele de Edinburgh, iar mai târziu duce de Saxa-Coburg-Gotha, era cel de-al doilea fiu al reginei Victoria a Angliei. Mama ei, care i-a pus numele Maria, cum fusese botezată ea însăşi şi propria sa mamă, era Maria Alexandrovna, singura fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Prinţesa Maria, alintată de familia ei Missy, a avut un frate mai mare, Alfred, şi trei surori mai mici: Victoria Melita, Alexandra Victoria şi Beatrice. Copilăria Mariei a fost lipsită de griji. Era un membru al familiei domnitoare engleze, înrudită prin sânge cu marile curţi imperiale ale Europei, aşa că tinereţea ei numai tipică nu fusese, chiar şi pentru cineva de viţă regească. Trăise într-o lume protejată de guvernante bătrâne, gata oricând să-i facă pe plac, şi de bone iubitoare, dar severe; se avântase în preajma lacurilor, în pădurile din Eastwell şi în parcuri impunătoare, pline de turme de cerbi sau de vaci scoţiene.
Având rude pe întregul continent, copiii familiei de Edinburgh aveau mereu prilejuri de călătorie. Toate aceste schimbări de adresă şi numeroasele călătorii şi-au pus amprenta asupra educaţiei lui Missy, care a devenit foarte superficială. „Nu eram o elevă bună, lacomă de ştiinţă, căci găseam mai multă plăcere în toate celelalte îndeletniciri decât în studii”, spunea Maria, devenită regină.

Cu toate acestea, Missy avea o inteligenţă naturală foarte ascuţită, o fire veselă, vederi optimiste asupra vieţii şi, de la cea mai fragedă vârstă, o frumuseţe remarcabilă. În copilărie, Missy a primit prima cerere în căsătorie, din partea unui puşti englez obraznic, pe nume Winston Churchill.

La vârsta de patrusprezece ani, Maria   s-a îndrăgostit de vărul ei primar, George, moştenitorul tronului Angliei. Mama ei, anglofobă, şi-a jurat că nici una dintre fetele ei nu avea să se mărite cu un englez. Ca urmare, a silit-o pe Missy să respingă cererea în căsătorie a lui George.

Cert este că viitoarea regină Maria a României a fost la un pas de a deveni regina Maria a Angliei. Mama lui Missy era mândră, fermă, bună la suflet, figura dominantă în căminul familiei de Edinburgh. Aceasta credea că prinţesele trebuie să se căsătorească de tinere. După douăzeci de ani, acestea încep să gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Cam pe când Missy împlinea cincisprezece ani, mama ei începuse deja să sondeze piaţa căsătoriilor regale.

În toamna anului 1891, Missy, în vârstă de şaisprezece ani, şi-a făcut intrarea în lumea oficială, cu ocazia „manevrelor imperiale” din Turingia, eveniment anual de mare însemnătate în Germania.

Debutul ei s-a petrecut la cina de gală prilejuită de o paradă desfăşurată la un castel din secolul al XVIII-lea, unde-şi avea reşedinţa kaiserul Wilhelm al II-lea.   

Cu acest prilej, Maria l-a întâlnit pentru prima dată pe moştenitorul tronului României, Ferdinand, prinţul de Hohenzollern-Sigmaringen, în vârstă de douăzeci şi şase de ani. La vremea aceea, Maria nu ştia mare lucru despre România, nici măcar unde se găseşte pe hartă. Un an mai târziu, Maria s-a reîntâlnit cu Ferdinand la München.

Kaiserul i-a invitat pe amândoi la Potsdam. Ferdinand a cerut-o în căsătorie şi Maria a acceptat. Nunta a avut loc la 10 ianuarie 1893, în uriaşul castel medieval al familiei de Hohenzollern de la Sigmaringen.

Ciudatul oraş şvab era înţesat de feţe regeşti din întreaga Europă. Cum Maria era anglicană, iar Ferdinand catolic, s-au celebrat două ceremonii, fără a o mai socoti şi pe cea civilă.    Pentru tânăra şi naiva prinţesă moştenitoare, evenimentele şi schimbările din cele nouă luni de când se măritase fuseseră prea drastice şi copleşitoare, iluziile şi visele ei prea adânc zdruncinate, trecerea de la căldura şi siguranţa oferite de părinţii, surorile şi prietenii ei şi de la tot ceea ce îi era familiar la o ţară nouă şi îndepărtată, prea abruptă ca să-i îngăduie să aprecieze cum se cuvine semnificaţia unui asemenea moment. Educaţia sa victoriană o protejase într-o asemenea măsură de lumea reală, încât nu ştia nici măcar ce înseamnă greaţa de dimineaţa.

Pe viitorul rege Carol al II-lea al României, principesa Maria l-a născut la optsprezece ani, la nouă luni de la căsătorie. După un alt an, a născut o fetiţă, căreia i-a dat numele de Elisabeta. Ani în şir, scriitorii contemporani şi cei de mai târziu au făcut speculaţii pe tema suculentă a fidelităţii Mariei.

Curtea şi aristocraţia română erau renumite ca fiind imorale. Unii dintre cei care o cunoşteau pe Maria au presupus că aducerea ei într-o ţară cu o frumuseţe atât de romantică, cu zile fierbinţi şi nopţi calde, a făcut-o pe încântătoarea prinţesă să calce strâmb.

În ţară, gurile rele afirmau că nu toţi copiii ei fuseseră făcuţi cu Ferdinand, poate doar primii doi. În mod surprinzător, zvonurile despre infidelitatea ei nu i-au stricat reputaţia printre români.

Cam pe când avea treizeci de ani, se spunea despre ea că era una dintre cele mai frumoase şi senzuale femei din Europa.

În jurnalul ei, Maria a negat vehement faptul că i-ar fi fost necredincioasă lui Ferdinand. Din nefericire, într-o formă sau alta, poveştile de dragoste ale Mariei aveau să lase urme durabile în comportamentul fiului său mai mare.

Aproape din prima clipă în care a pus piciorul în România, visele de fericire conjugală ale principesei Missy s-au preschimbat mai degrabă într-un coşmar. Regele Carol I, unchiul lui Ferdinand, i-a impus un regim zilnic de ordine şi disciplină. Viaţa i s-a părut rigidă, singuratică şi nemaipomenit de monotonă. Se simţea aproape ca o prizonieră. Nu i s-a îngăduit să călătorească în străinătate, cu excepţia vizitelor la părinţi, şi era descurajată în încercările de a lega noi prietenii. În 1896, a plecat la Moscova, pentru a lua parte la încoronarea vărului ei, ţarul Nicolae al II-lea, şi a soţiei sale, Alexandra.

La Moscova s-a îndrăgostit de vărul ei primar, marele duce Boris Vladimirovici. În următorii patru sau cinci ani, relaţia intimă a lui Missy cu vărul ei a fost subiect de bârfă la multe curţi regale. Boris se pare că a fost tatăl celui de-al treilea copil al ei, o fetiţă, Maria, căreia i se spunea Mignon. Deşi cu strângere de inimă, Ferdinand a fost nevoit să accepte copilul ca fiind al său. Boris a fost doar unul dintre numeroşii ei amanţi.

Bărbaţii o găseau irezistibilă aşa cum era: înaltă, zveltă, cu un ten alb desăvârşit, păr blond, ochi albaştri, senzuali, nasul, gura şi dinţii perfecţi. Mama ei, îngrijorată de consecinţele politice ale unui divorţ, a încercat fără succes să-i domolească pornirile amoroase. Unora dintre amanţii ei, Maria le făcea rost de slujbe la palat. Preocuparea regelui Carol I pentru imaginea dinastiei a oprit divorţul dintre Maria şi Ferdinand, divorţ care părea, la un moment dat, inevitabil.

Lui Boris i-a urmat Zizi Cantacuzino, un tânăr locotenent, care a devenit aghiotantul său. Maria a mai născut un copil, dar în jurnalul ei nici măcar nu-l menţionează. Poate că acest copil s-a născut mort sau a fost dat la un orfelinat. Oricum, naşterea s-a produs la Coburg, nu în România, iar regina a dus taina cu ea în mormânt.

În final, Zizi a fost surghiunit de rege în provincie. În timpul primului război mondial, devenită între timp regină, Maria a avut o atitudine bravă, care i-a atras simpatia întregii naţii. Ea a avut o influenţă deosebită în a-l determina pe regele Ferdinand să intre în război de partea Antantei. Rareori un suveran a avut o afecţiune atât de mare şi de sinceră pentru soldaţii ţării sale. Alături de doamnele de la curtea regală, regina Maria a lucrat direct pe front în spitalele de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate, fapt ce i-a adus supranumele de „mama răniţilor” şi „regina soldat”.

După război, regina Maria a susţinut cauza României la Paris şi la Londra. La 15 octombrie 1922, alături de regele Ferdinand, a fost încoronată la Alba Iulia. În anul 1924, regina Maria a construit palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii.

În 1926 a efectuat un turneu în Statele Unite ale Americii, împreună cu pricipesa Ileana şi principele Nicolae. A primit cheia oraşului New York şi a fost invitată de preşedintele Calvin Coolidge la Casa Albă. După 1927, an în care regele Ferdinand a murit, regina Maria a fost izolată de fiul ei, Carol al II-lea. Regina s-a retras din viaţa publică. Regina Maria a murit la 18 iulie 1938, la Sinaia.

La 24 iulie 1938, au avut loc funeraliile naţionale. Corpul reginei, pe un afet de tun, a traversat Bucureştiul, împodobit în mov, culoare aleasă înainte de regină în locul negrului. Sicriul a fost urmat de calul reginei, în ale cărui scări se aflau cizmele de călărie întoarse, după modelul funeraliilor militare.

„Dispariţia sa a stârnit durere în întreaga naţiune. Dintre toţi membrii familiei regale, ea era de departe cea mai iubită. Când apărea în public era primită cu nenumărate aclamaţii de o sinceritate emoţionantă. Greşelile sale, pe care ambiţia o împinsese să le comită, erau uitate. Ea reprezenta doar marea Regină a războiului. Rămânea pentru toţi obiectul unei profunde veneraţii. La auzul morţii sale, mulţi români au avut sentimentul că o bună parte din spiritualitatea ţării se ducea cu ea”.

Henri Prost

Ultima dorinţă a reginei Maria a fost să fie îngropată la Curtea de Argeş şi inima să-i fie dusă la Balcic.