CE TREBUIE SĂ FAC CA SĂ MĂ ASCULTE DUMNEZEU? (I-III)

Iată o întrebare la care foarte mulţi oameni ar dori să aibă un răspuns, întrebare pe care mi-am pus-o şi eu adeseori, şi pentru că pot spune că i-am găsit răs­puns, doresc să-l împărtăşesc şi altora.

De multe ori ne găsim în situaţii la care ni se pare că nu avem soluţii. Poate fi vorba despre o boală cel mai adesea, sau despre o pagubă, o îndoială de credinţă, un examen, o călă­torie, o lipsă, o situaţie con­flic­tuală cu cineva - şi asta cu atât mai dureros cu cât acela face parte din propria familie, sau dependen­ţă faţă de un viciu, a noastră sau a cuiva apropiat, şi câte şi mai câte.
Nu este păcat nimănui, într-o si­tuaţie de felul acesta, să caute să se elibereze, să-şi dorească aceasta şi să se străduiască prin toate mij­loacele posibile şi permise să ajun­gă la o soluţie accep­tabilă. Nu în­­totdeauna se întâmplă însă a­ceas­­­ta şi omul se gândeşte şi se în­treabă: oare de ce? Motivele pot fi de multe feluri. S-ar putea să nu avem o rugăciune bună, s-ar putea să nu vrea Dumnezeu să ne asculte imediat, din motive pedagogice, doar de El ştiute, până când ho­tărăşte El. S-ar putea să fim departe de a ne învrednici de mila lui Dumnezeu, dar când suntem vred­­nici?, pentru că nu avem întotdeauna o viaţă potrivit cu voia şi cu rânduiala lui Dumnezeu, şi câte alte motive. Alteori s-ar pu­tea să fim, fără vină şi fără voie, victime ale unor consecinţe sau pă­cate săvârşite de înaintaşi ai noştri. Oricum, noi vrem ca Dumnezeu să ne asculte şi de cele mai multe ori cât se poate de repede; atunci s-ar putea să ne punem această întrebare: „Ce trebuie să facem ca să ne asculte Dumnezeu?”.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există şi că răsplătitor Se face celor ce-L ca­ută” (Evrei 11,6). Iată, în primul rând necesitatea credinţei că Dumnezeu există, şi apoi că El vrea şi poate să vină în ajutorul nostru.
Din punctul de vedere al cre­dinţei, oamenii sunt de trei feluri: puternic credincioşi, necredin­cioşi şi puţin credincioşi. Oamenii puternic credincioşi sunt sfinţii, cu­noscuţi şi necunoscuţi. Aceştia îşi asumă credinţa, sunt responsabili, o trăiesc şi sunt oricând dis­puşi chiar să moară pentru ceea ce cred și mărturisesc.
A doua categorie sunt cei necre­dincioşi, care susţin că ei nu cred în Dumnezeu şi caută să aducă argumente în favoarea convingerilor lor. Aceştia sunt foarte puţini ca număr. Este absurd ca cineva să creadă în ajutorul lui Dumnezeu, sau că El ar putea interveni în viaţa lui, câtă vreme nu crede că există. Dar şi celor necredincioşi le putem da următorul sfat: aşa necre­dincioşi cum sunt, sau cum li se pare că sunt - pentru că atei sută la sută nu există -, să-i zică lui Dumnezeu: „Doamne, ajută-ne să pu­tem cre­de!” şi Dumnezeu li Se va des­coperi. Să zică: „Doamne, eu nu pot crede. Dacă exişti, miluieş-te-mă, arată-Te!”. Și El îi va mi­lui şi le va da semn, după care vor putea zidi viaţă duhovni­cească şi vor spori în credinţă şi în săvâr­şirea voii Lui. Acest fel de a proceda nu este ispitirea lui Dum­- nezeu, dacă sunt sinceri în dorinţa lor de a crede şi de a-I urma calea.
Să ne aducem aminte cum într-o situaţie ca aceasta era tatăl din Evanghelie, care şi-a adus la Iisus fiul îndrăcit şi căruia Iisus i-a zis: „Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), la care tatăl a strigat cu la­crimi: „Cred, Doamne!, ajută ne­credinţei mele!” (Marcu 9, 24). Nici un ateu nu se poate să nu fi văzut sau să nu se fi întâlnit cu vreo dovadă sau cu un semn al existenţei şi prezenţei lui Dumnezeu; dar şi ateul sau necredinciosul trebuie să se străduiască să-L caute, să-L găsească şi să-L experieze. Pascal - vorbind ca în lo­cul lui Dumnezeu - spune: „De nu M-aţi fi găsit, nu M-aţi fi cău­tat”. Putem parafraza: „Dacă vreţi să Mă găsiţi, căutaţi-Mă!”. Fără un minim efort, fără o minimă do­rin­ţă, o minimă căutare, Dumne­zeu nu poate fi găsit. El se lasă căutat şi, dacă L-am găsit, nu ne lasă ne­răs­plătiţi. Asumaţi-vă aceas­tă „absurditate” - de a-L ruga pe Cel în care nu puteţi crede - şi vi Se va descoperi.
Cei mai numeroşi sunt oamenii puţin credincioşi, care spun că ei cred în Dumnezeu, însă nici nu caută să aibă o relaţie cu El şi nici nu-i interesează dacă Dumnezeu vrea sau poate să intervină în viaţa lor. Dacă totuşi au vreun necaz, ar dori ca în „schimbul” câtorva ru­găciuni sau a vreunei fapte de mi­lostenie, de exemplu, Dumne­zeu imediat să vină cu soluţie la pro­blemă, fără ca ei să caute să-şi îndrepte viaţa păcătoasă, ori să cau­te să aibă cu Dumnezeu o re­laţie spirituală, strânsă, perma­nen­tă, liberă, conştientă şi res­pon­sabilă. Ar dori ca printr-un act miraculos, Dumnezeu să intervină senzați­o­nal, să-i ajute, și după aceea ei
să-şi ducă şi pe mai departe viaţa indiferentă sau păcătoasă pe care au avut-o înainte. Este neînţelept a gândi sau a proceda aşa şi nu pu­tem avea pretenţia ca Dumnezeu să ne ajute. Acestora li se potrivesc foarte bine cuvintele Sfântului Apostol Iacob, când zice: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacob 4, 3).
Credincioşii sunt de trei feluri: fii, adică cei care fac voia lui Dumnezeu pentru că-L iubesc; servitori sau robi, care fac voia lui Dumnezeu din frică – părintele Steinhardt spune că este bine şi aşa –; şi negustori, care „negociază” cu Dumnezeu. Doamne - gândesc ei - am postit atâta, am făcut atâta cantitate de rugăciune sau milostenie, îmi eşti dator să-mi dai cât Ți-am cerut şi când vreau eu; iar dacă Dumnezeu nu le răspunde prompt, încetează orice legătură cu El. Ba chiar unii se revoltă şi-I tăgăduiesc existenţa sau purtarea de grijă. Dacă gândim sau procedăm astfel, este neînţelept şi-L supărăm pe Dumnezeu.
Iisus Hristos ne spune: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, ziceţi: Slugi netrebnice suntem; am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Ştie Dumnezeu când şi cum să răspundă la nevoile noastre; noi să ne facem datoria şi are El grijă până şi de perii capului nostru, care nu se mişcă fără voia Lui.

Înalt Prea Sfinţitul Antonie, fostul mitropolit al Ardealului, zicea: „Mă îngrijo­rează creştinul care se roagă, şi care, dacă Dumnezeu nu-l ascultă imediat, încetează de a se mai ruga”.

Vom arăta şi aceasta că necredinţa are trei forme: ateismul împărtăşit de necredincioşi, sectarismul - divi­zarea credinţei în tot feluri de grupuri şi de grupuleţe -, şi indife­rentismul sau puţinătatea credinţei, despre care am pomenit mai sus.
Trebuie să spunem din capul locului că măsura credinţei, mare sau mică, o ştie numai Dumnezeu. Niciodată nu vom putea spune des­pre cineva, nici chiar despre noi, care câtă credinţă are. Noi trebuie să ne luptăm să avem credinţă cât mai multă cu putinţă. Pe de altă parte, să reţinem că nu este căde­rea noastră să judecăm sau să acu­zăm pe cineva pentru că este ne­- cre­dincios sau cu credinţă puţină, ci eventual să ne rugăm pentru el şi, dacă putem, să-l ajutăm să devină cât mai credincios.
Când apostolul Petru se afunda în valuri şi Hristos l-a apucat de mână ca să-l scoată, I-a zis: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Apostolul Petru nu era necredincios, dar nici nu avea atunci o credinţă puternică. De ase­menea, când tatăl din Evanghelie și-a adus fiul la Iisus ca să-l vindece de îndrăcire, i-a zis: „Şi
l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n-au fost în stare să-l vindece” (Matei 17, 16). Iar după vindecare uce­nicii L-au întrebat „De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem?” (Matei 17, 19), şi Iisus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Matei 17, 20). „Soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post” (Matei 17, 21). Din aceasta înţelegem că cre­dinţa puţină nu ne foloseşte la ni­mic. În cartea Apocalipsei găsim scris despre îngerul Bisericii din Laodiceea:
„Pentru că eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece -, am să te vărs din gura Mea”. (Apo­calipsa 3, 16).

* * *

Nici cald, nici rece, adică nici cu credinţă multă, nici fără credinţă, ci căldicel, cu credinţă puţină, indiferent şi nepăsător la cele ale lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune că: „Credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17), de unde reiese că credinţa se poate înmulţi dacă auzim cuvântul. Nu spune „credinţa bună” sau „credinţa rea”, ci, simplu, „credinţa”. Dacă mergem la Biserică şi auzim ce se spune şi vedem ce se petrece acolo, sporim în credinţa aceea, dar dacă ne ducem la locuri de pierzanie sporim în credinţa celor ce se întâmplă acolo şi pierdem şi puţina credinţă bună ce ni se pare c-o avem.
Şi aici se aplică vorba Mântui­torului, când zice: „Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are” (Matei 25, 29). Cu alte cuvinte, vrei să sporeşti în cre­dinţa cea bună? Du-te la Bi­se­rică. Dacă nu vei merge acolo, vei pierde şi puţina credin­ţă bună pe care o ai şi vei spori în credinţa lucrurilor rele pe care le vei auzi. Conştienţi de lucrul acesta, apostolii, la un moment dat,
L-au rugat pe Mântuitorul, zicând: „Doamne, sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5).
Dumnezeu este persoană, noi suntem persoane. Ce este o persoană? Persoana este fiinţă cu libertate, voinţă şi raţiune proprie. Voinţa şi raţiunea mea nu este a ta. Voinţa şi raţiunea ta nu este a mea şi voinţa şi raţiunea lui Dumnezeu este a Lui şi nu a noastră, şi de aceea putem să avem cu Dumnezeu o legătură, o relaţie potrivit cu voinţa, raţiunea şi libertatea pe care ni le-a dat. Dar fără efort personal nu se poate şi nu este drept să se poată.
Cuvântul „religie” vine de la latinescul „religio”, derivat din verbul „religare” care înseam­nă „a lega”. Ce leagă religia? Religia leagă pe om de Dumnezeu şi această legătură trebuie să fie - cum am mai po­menit - spirituală, strânsă, per­manentă, liberă, conştientă şi responsabilă. Ea ne ajută să devenim „partenerii” lui Dumnezeu. Cum poate să ne ajute Dumnezeu fără să fim „par­tenerii” Lui, prietenii Lui? Iar prietenii Lui nu putem fi oricum: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Aceasta trebuie să o știe orice om care doreşte să beneficieze de darurile, binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu.
În cele ce urmează, vă voi arăta pe cât îmi va fi cu putință, lucrurile de care trebuie să țină seamă cel care vrea să beneficieze de ajutorul și mila lui Dumnezeu în problemele și nevoile pe care le are.

Credinţa. Este primul lucru de care avem nevoie ca să ne asculte Dumnezeu. Trebuie întâi să credem că El există şi că vrea şi poate să ne ajute, după cum am arătat mai sus. „Or, fără credinţă nu-i cu putinţă să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6).
 
Cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu. Acestea nu sunt cu putinţă fără să citim în Sfânta Scriptură şi cărţile sfinte, sau fără să mergem la Biserică şi să ascultăm cuvântul de învăţătură. În rugăciunea Tatăl Nostru zicem: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6,10). Cum vom face noi pe pământ voia Tatălui, după cum o fac îngerii în ceruri, dacă nu o cunoaştem? Tânărul care s-a dus la Iisus Hristos să-L întrebe, a zis: „Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?” (Matei 19, 16). Reiese că tânărul era de bună intenţie, dar îi lipsea învăţătura, îi lipsea cunoaşterea teoretică a ceea ce ar fi vrut să pună în practică. Să ne străduim, aşadar, să cunoaş­tem voia lui Dumnezeu ca s-o putem împlini.

Rugăciunea. Când noi ne străduim să-I cunoaştem voia, ştim ce vrea Dumnezeu de la noi, iar apoi vine rugăciunea, prin care noi Îi spunem lui Dumnezeu ce dorim, ce vrem, sau ce simţim potrivit cu voia Sa. Şi aşa ne găsim într-un dialog cu El şi Îl avem ca „par­tener”. Dumnezeu, nu este El Tatăl nostru? Ce partener mai iubitor, mai credincios, mai mi­los­tiv decât El am putea avea?
În mod firesc, copiii seamănă cu părinții. Și noi trebuie să ne asemănăm în atitudine cu Tatăl nostru cel ceresc ca să putem nădăjdui ca El să ne ajute.
Despre rugăciune s-au scris bi­blioteci întregi. Ne vom rezu­ma doar la câteva consideraţii. Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Omul, când se roagă, stă cu Dumnezeu de vorbă şi de aceea nu poate vorbi oricum. Rugăciunea trebuie neapă­rat făcută nu doar cu buzele, ci şi cu inima şi cu mintea. Altminteri nu vom avea o rugăciune de calitate şi efectul ei va fi minim, dacă nu cumva nul. Ceea ce buzele rostesc, trebuie ca inima să simtă şi mintea să înţeleagă. „Sacrileg - batjocoritor de cele sfinte - este întotdeauna creştinul care se roagă şi nu ştie ce zice, care cere şi nu doreşte”, spunea un preot într-un interviu radio difuzat. Am întâlnit creştini care-mi spuneau că le zboară gândul în timpul Sfintelor Slujbe şi nu simt participare la rugăciunea publică ce se face. Aceasta li se întâmplă pentru că nu au o rugăciune bună. Şi nu au o rugăciune bună pentru că nu se roagă şi cu mintea şi cu inima atât la rugăciunea particular, care se rosteşte de unul singur, cât şi la rugăciunea public, unde partici­păm cu toată obştea, la care se cuvine să ne suprapunem şi cu inima şi cu mintea peste tot ce se rosteşte, atât de către preot în altar, cât şi de către credincioşi la strană sau în biserică. Numai aşa vom avea o rugăciune de calitate şi parti­cipativă. Înşişi Apostolii L-au rugat pe Iisus, zicând: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1). În sensul acesta recomand credincioşilor cartea „Cum să ne rugăm ca să ne asculte Dumnezeu rugăciunea”, tradusă din limba bulgară de Gheorghiță Ciocoi, și apărută la Editura de Suflet – București, 2014. Mântuitorul zice: „Pe toate câte le veţi cere rugându-vă cu credinţă, le veţi primi” (Matei 21, 22).
Nu m-am oprit şi asupra felurilor rugăciunii. Voi pomeni doar că este înţelept din partea noastră să nu punem accent doar pe rugă­ciunea de cerere, când Dumnezeu ştie de ce avem noi nevoie mai înainte ca noi să cerem, ci să ne concentrăm şi asupra rugăciunii de laudă şi a celei de mulţumire, conştienţi că Lui îi datorăm totul.
Program de rugăciune zilnică. Să înţelegem şi faptul că un om al lui Dumnezeu va avea, obligatoriu, în fiecare zi, un program de rugă­ciune, seara şi dimineaţa, înainte şi după mese, pe lângă rugăciunea publică din duminici şi sărbători. Cu rugăciunea de fiecare zi ni se iartă păcatele uşoare, cele mai grele doar în Sfânta Taină a Spo­vedaniei.
De asemenea, este foarte folositor pentru suflet să ne rugăm şi pentru alţii, inclusiv pentru duşmani: „Aşadar, înainte de toate vă îndemn să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Timotei 2, 1), vii sau adormiţi. Pentru aceasta este recomandat ca fiecare creştin să aibă un pomelnic, o hârtie sau un caiet în care să aibă scrise numele celor pe care să-i pomenească după ce a terminat de rostit rugăciunile propuse şi să zică: „- Doamne, pomeneşte şi miluieşte pe robii Tăi…” şi-i citeşte cu numele. Este loc să vă rog, atunci când găsiţi cu cale, să mă pomeniţi şi pe mine, pentru că şi eu mă voi ruga pentru dumneavoastră, așa cum fac pentru toți cititorii și necititorii mei.

Participare la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare, ca de altfel la toate slujbele Sfintei noastre Biserici, este de neapărată trebuinţă pentru a avea o legătură strânsă cu El.
Sfintele slujbe sunt lucrări ale lui Iisus Hristos în Biserică, prin care se împărtăşeşte credincioşilor ha­rul lui Dumnezeu, necesar pentru mântuire.
La Biserică ne ducem să ne întâlnim cu Dumnezeu, să fim în comuniune – legătură de iubire – cu Dumnezeu şi cu fraţii. Unii spun că nu se duc la biserică pentru că se roagă acasă, fără să înţeleagă că una este rugăciunea particulară pe care trebuie s-o facem zilnic, şi alta este rugăciunea cu toți credincioșii, care, în primul rând, nu este scop, ci mijloc de a realiza comuniunea. La Biserică ne ducem la ospăţul ceresc al Împără­ţiei care este Sfânta Liturghie, aceeaşi Cină de Taină pe care a săvârşit-o Iisus Hristos în Joia Patimilor Sale. Tocmai de aceea marea majoritate a cântărilor şi a rugăciunilor de la biserică sunt la plural: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, „Tatăl nostru” şi nu Tatăl meu, „Pâinea noastră”… „dă-ne-o nouă”, „şi ne iartă nouă”, „ci ne mântuieşte de cel rău” etc. La biserică toţi ne rugăm pentru toţi şi numai aşa realizăm comuniunea cu Dumnezeu şi cu fraţii, numai aşa ne încorporăm în familia lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, al cărei Cap este El şi pentru care ni se cere imperios să ne împăcăm cu toţii şi să nu fim piedică unii altora de a participa la comuniune. Fără participare la Sfânta Liturghie ne excludem din Biserică, nu suntem părtaşi la ospăţul Împărăţiei lui Dumnezeu, a cărei pregustare o avem încă din această viaţă. Cine nu are Împărăţia în această viaţă, e greu de crezut că o va moşteni după ce își va încheia viața în trup. Refuzul de a nu participa la Cină, la Sfânta Liturghie, Îl mânie pe Dumnezeu (Matei 22, 7), orice scuză ar invoca cineva: „Ţarină…, Cinci perechi de boi am cum­părat…, Femeie mi-am luat, şi de aceea nu pot veni… Atunci mâniindu-se stăpânul” (Luca 14, 18, 19, 20, 21).

Părintele Teofil Pârâian spune, şi spune bine, că omul care nu se duce duminica la Biserică este ca şi când n-ar crede în Dumnezeu. Nu poate avea o viaţă spirituală strâns legată de Dumnezeu oricât de moral ar fi. Şi ateii sunt morali, dar fără credinţă în Dumnezeu şi fără practicarea ei, moralitatea nu le foloseşte la mare lucru decât în plan social, înafara Bisericii şi a lui Dumnezeu. Petre Țuțea zicea că el în Biserică se simte om.
Iubiţi cititori, spun aceste lucruri pentru a şti cum putem avea o viaţă creştinească potrivită cu voia lui Dumnezeu, pentru a putea avea îndrăzneală să-I cerem ajutor şi purtare de grijă în nevoile pe care le avem.

Cinstirea sărbătorilor Bisericii. O altă trebuinţă pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu este să cinstim sărbă­torile Bisericii. Ce sunt sărbă­torile? Sărbătorile sunt zile sfinte în care pomenim, cinstim şi sărbătorim persoane şi evenimente importante din istoria mântuirii. Persoanele importante sunt: Iisus Hristos, Fecioara Maria, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi ceilalţi Sfinţi, iar evenimentele importante sunt: Praznicele Împă­răteşti, Praznicele Maicii Domnului, ale Sfinţilor, ale Sfintei Cruci şi toate cele care împodobesc anul bisericesc. Sărbătorind şi cinstind persoanele şi evenimentele importante din istoria mântuirii, ne asumăm credinţa mărturisită de aceştia, respectiv devenim contemporani cu evenimentele petrecute odinioară, le trăim ca şi când s-ar petrece în vremea noastră.
Cum se sărbătoreşte o zi? În primul rând mergând la Biserică şi ascultând cu evlavie Sfânta Liturghie şi cuvântul de învăţătură. În după amiaza zilei citind din Sfânta Scriptură şi cărţi duhov­niceşti, vizitând bolnavi sau chiar vizionând sau ascultând emisiuni ziditoare. Sunt permise trei feluri de activităţi: pregătirea mesei, curăţenia sumară şi hrănirea animalelor. Nu ne vom referi aici la anumite excepţii care pot apărea.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Sfintele Taine sunt lucrări instituite de Iisus Hristos în Biserică, prin care se împărtăşeşte credin­cioșilor, harul lui Dumnezeu în scopul mântuirii. Sfânta Biserică are şapte Sfinte Taine. Patru care nu se repetă: Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Sfânta Taină a Cununiei şi Preoţia, şi trei care se repetă ori de câte ori credinciosul simte nevoia: Spovedania sau Mărturisirea, Sfânta Taină a Îm­părtăşaniei şi Taina Sfântului Maslu.
Li se spune Sfinte Taine pe de o parte pentru că, deşi lucrarea este văzută, în cadrul lor se admi­nistrează în chip tainic, nevăzut, celui care le primeşte, harul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că în ele lucrează tainic, nevăzut, Însuşi Dumnezeu, slujitorul fiind doar instrumentul prin care El Îşi săvârşeşte lucrarea.
Botezul este indispensabil pentru încorporarea noastră în Biserică, în Împărăţia lui Dumnezeu: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). După Botez urmează celelalte Sfinte Taine necesare pentru mântuire. Preoţia nu este obligatorie şi o primesc doar cei ce au chemare specială pentru această misiune. Preoţia, am putea spune, este cea mai importantă pentru că prin ea se săvârşesc toate celelalte. Preotul botează, preotul cunună; el mărturiseşte şi dezleagă de păcate, el săvârşeşte Sfânta Liturghie şi la chemarea lui Sfântul Duh coboară şi sfinţeşte darurile de pâine şi vin, care devin Însuşi Cinstitul Trup şi Sânge al Mântuitorului. Prin preoţie se sfinţesc şi se lucrează toate în Biserica lui Hristos. Preoţia învaţă, sfinţeşte şi conduce, „În numele Tatălui şi al Fiu­lui şi al Sfântului Duh”. Lucrarea Preoţiei în Biserică este lucrarea Sfintei Treimi. Biserică fără Preoţie şi Preoţie fără Biserică nu există. Ascultarea de Preoţie este ascultarea de Biserică şi ascultarea de Biserică este ascultarea de Preoţie şi implicit ascultare de Dumnezeu.
Cum poate cineva să fie în rânduiala lui Dumnezeu şi în ascultare de El dacă nu se află în ascultare de Biserica şi de Preoţia lui Hristos?
Vreau să mă asculte Dumnezeu în necazurile mele, dar eu să nu mă aflu în ascultare de Dumnezeu, de Biserica Lui şi de Preoţia pe care El a instituit-o să lucreze cele sfinte în Biserica Sa. Este drept? Eu zic că nu. Dacă doresc să am îndrăzneală către Dumnezeu, atunci să mă pun şi eu în ascultare şi în rânduiala unui om cu adevărat al lui Dumnezeu. La fel, cum pot eu să am îndrăzneală către Dumnezeu dacă nu sunt curăţit de păcate şi împăcat prin spovedanie cu El, cu semenii şi cu propria conştiinţă? Spovedania este de neapărată trebuinţă pentru ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa către mine.

* * *

Păzirea posturilor Bisericii. O altă condiţie pentru a ne găsi în rânduiala unui om al lui Dumnezeu este să păzim posturile Bisericii. Postul este rupt din rai. Prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor a fost porunca postului, atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri” (Facere 2, 16-17). E ca şi când ar zice: aici este de post, dincolo-i de dulce.
De altfel, hrana oamenilor în rai a fost exclusiv vegetală: „Iată, vă dau vouă toată iarba dătă­toare de sămânţă pe faţa-ntre­gului pământ, şi tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom într-însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană” (Facere 1, 29). Cu alte cuvinte, posteau neîntrerupt. Hrană de origine ani­mală n-au început să consume decât după potop: „Tot ce mişcă şi tot ce trăieşte fie-vă spre hrană; aşa cum iarba ver­de, pe toate vi le-am dat” (Fa­cere 9, 3).
Ne putem întreba: cum au putut posti neîntrerupt? Au putut posti tot timpul pentru că legă­tura cu Dumnezeu era foarte strânsă. Preocuparea majoră a omului era contemplarea Stăpâ­nului şi a operei Sale, cea faţă de hrană era una minoră. Puterea de a posti a slăbit treptat, o dată cu intrarea păcatului în oameni. Şi astăzi, cei ce sunt preocupaţi prioritar de slava lui Dumnezeu postesc foarte uşor. Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Justinian al Mara­mu­reşului şi Sătmarului spunea într-un interviu odată că: „Pentru mine, când postesc, întotdeauna-i sărbătoare”. Orice lucru pe care omul îl face de dragul lui Dumnezeu - și cu ajutorul Lui - este uşor.
Şi postul, ca şi atâtea alte lucruri duhovniceşti, este exer­ciţiu. Cu cât te îndeletniceşti cu el, cu atât îţi este mai uşor, mai plăcut şi mai folositor. Cu cât posteşti, cu atât ai mai posti. Cu cât nu posteşti, cu atât nu-ţi vine a posti. Cu cât te rogi, cu atât mai mult te-ai ruga. Cu cât nu te rogi, cu atât nu-ţi vine a te ruga. Cu cât te duci la biserică, cu atât îţi vine să te duci. Cu cât eşti delăsător, cu atât nu-ţi vine să mergi. Și asta se întâmplă cu toate lucrurile necesare şi care presupun un minim efort.
Biserica Creştin Ortodoxă a stator­nicit perioade alternative de post, adică nici post neîntrerupt, şi nici fără de post. Postul este întoarcerea în rai. Cine doreşte să se întoarcă la starea lui Adam dinainte de cădere, se va îndeletnici cu postul. Toţi câţi au dorit să placă lui Dumnezeu au postit. A postit Iisus Hristos, a postit Sfântul Ioan Botezătorul, au postit Sfinții Apostolii, Proorocii şi toţi sfinţii. Postul este refuzat de cei al căror dumnezeu este pântecele şi care neîntemeiat aduc pseudo argumente ca să-şi justifice nepostirea.
„Fiindcă mulţi… se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pieirea; dumnezeul lor este pântecele; iar slava lor, întru ruşinea lor; ei pe cele pămân­teşti le cugetă” (Fi­lipeni 3, 18-19).
Iisus Hristos zice: „Soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post” (Matei 17, 21), post nu atât din partea bolnavului, cât din par­tea celui care-l alungă. De ase­menea: „Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei 6, 17-18). Ce argumente mai concludente în favoarea postului am putea aduce? Şi să mai reţinem: „… îţi va răsplăti”. „A răsplăti” înseamnă a plăti mai mult decât echivalentul.
Nu vorbim acum despre felu­rile postului sau care sunt perioadele de post, ci vom spune doar că, totuşi, de la post sunt scutite patru categorii de cre­dincioşi: bolnavii, copiii mici, bătrânii şi femeile însărcinate sau care alăptează.

Practicarea virtuţilor este şi ea de neapărată trebuinţă pentru cineva care doreşte să se afle în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacob zice: „Dar vrei tu să-nţelegi, omule uşuratic, că credinţa fără fapte este moartă?” (Iacob 2, 20). Simplul fapt de a crede doar, fără a concretiza, nu ne este de folos nici nouă, nici celor către care s-ar îndrepta manifestarea şi practicarea credinţei. Credinţă, să zicem aşa, pur intelectuală, au până şi demonii. Ei ştiu că sunt creaţi de Dumnezeu şi din început au fost buni, dar dacă s-au împotrivit şi nu se pot smeri, şi nu pot face ascultare, doar credinţa „nelucrătoare în iubire” nu le foloseşte la nimic. „Şi demonii cred şi se cutremură” (Iacob 2,19).
Cum poate zice cineva: „iubesc pe Dumnezeu”, dacă nu iubeşte pe aproapele său? „Cel ce nu-şi iu­beşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede. Şi această poruncă o avem de la El: Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). „Şi orice cerem de la El primim, pentru că-I păzim poruncile şi ceea ce este plăcut înaintea Lui facem” (I Ioan 3, 20). Vedeţi cum ascultarea rugăciunilor de către Dumnezeu este strâns legată de împlinirea voii Lui?
Dar ce sunt virtuţile? Virtuţile sunt fapte bune intrate în reflex, în obiş­nuinţă. Fapte bune de circumstanţă facem toţi, şi nu e rău, dar trebuie să le practicăm tot timpul ca să ne obişnuim cu ele, după care le săvârşim foarte uşor, pentru că ajung să facă parte din viaţa noastră de zi cu zi.
Contrarul virtuţilor sunt viciile sau patimile. Ce sunt viciile? Viciile sau patimile sunt fapte rele intrate în reflex, în obişnuinţă. Ca şi fapte bune, şi greşeli de circumstanţă ni se întâmplă tuturor, dar ar fi ideal să nu ni se întâmple. Grav, sau foarte grav, este atunci când cineva este căzut rob vreunui viciu, sau vreunei patimi. Mai cu greu se poate cineva elibera, dar cu efort susţinut şi cu ajutorul lui Dumnezeu se poate: „Pe toate le pot întru Hristos Cel Ce mă întăreşte” (Filipeni 4, 13).
Virtuţile sunt multe şi se întrepă­trund. Întâi virtuţile teologice: cre­dinţa, nădejdea şi dragos­tea, apoi cele morale: înţelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea, sme­renia, blândețea, bunătatea, răb­da­rea şi celelalte.

Cinstirea Maicii Domnului este de neapărată trebuinţă ca să avem milă la Dumnezeu şi la Fiul Său. Şi în această privinţă s-a scris şi s-a vorbit mult. Mă voi opri doar la foarte puţine aspecte, dar esenţiale, aş zice eu. În epistola întâia sobor­nicească a Sfântului Apostol Ioan, capitolul întâi, versetul şapte găsim scris: „Dacă umblăm întru lumină, aşa cum El Însuşi este lumină, atunci avem părtăşie unul cu altul, şi sângele lui Iisus, Fiul Său, ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7). De unde are Iisus Hristos sângele care ne curăţeşte pe noi de tot păcatul? Oare nu de la Maica Sfântă? Cum aş putea să
n-o cinstesc pe aceea din care Fiul lui Dumnezeu a primit sânge şi trup? „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1, 14). De unde are Iisus Hristos trupul? De la Maica Sa Preasfântă. De când a început Iisus să aibă trup? Din clipa în care Sfânta Fecioară a zis către înger: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Şi este de neapărată trebuinţă să întrebăm: dacă Maica Domnului ar fi zis către înger nu sunt de acord să-L nasc pe Iisus Hristos, S-ar mai fi făcut Cuvântul trup? S-ar mai fi sălăşluit întru noi? (Ioan 1, 14). De bună seamă că nu. Venirea în lume a lui Iisus Hristos a depins şi de voia Maicii Domnului, căreia Dumnezeu I-a respectat libertatea. Și atunci nu-i vrednică de cinste cea de a cărei voire a depins Întruparea Fiului lui Dumnezeu? Ba da. Este vrednică de toată cinstea: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48).
La nuntă, în Cana Galileii, Iisus nu avea în plan să săvârşească atunci prima minune, pentru care motiv zice: „Ce ne priveşte, femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n-a venit” (Ioan 2, 4). Deşi nu se afirmă explicit, înţelegem din context că Fiul lui Dumnezeu îşi schimbă planul de mântuire a lumii, la intervenţia Maicii Sale şi face atunci prima minune, pre­schimbând apa în vin. Iată exemplul din care înţelegem că Fiul ascultă de Mama Sa şi că rugă­ciunile ei către Fiul, pentru noi şi pentru lume, sunt ascultate.
Este foarte grav să n-o cinstim pe Maica Domnului pe baza acelor câtorva versete pe care cei neştiu­tori nu le înţeleg corect şi le interpretează greşit.
 
Cinstirea sfinţilor. Nu putem să fim plăcuţi lui Dumnezeu fără să-i cinstim pe sfinţi. Sfinţii sunt „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), adică ei locuiesc în aceeaşi casă cu Dumnezeu, unde se mai află Iisus Hristos, Maica Sfântă şi îngerii. Sfinţii fac parte din familia lui Dumnezeu. Iisus Hristos zice despre Apostoli şi despre toţi sfinţii: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor” (Ioan 17, 22). Cum să nu-i cinstim pe aceia care locuiesc în casa lui Dumnezeu şi să nu le dăm slavă şi laudă acelora cărora le-a dat Iisus Hristos? Cinstindu-i, nădăjduim să ajungem şi noi la slava de care se bucură ei: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Din aceste cuvinte înţelegem că, pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu, se cade nu numai să-i cinstim pe sfinţii care ne-au fost model de vieţuire jertfelnică, ci să fim şi continuatorii credinţei pentru care s-au jertfit. Jertfa lor dovedeşte adevărul credinţei celei una.
 
Cinstirea sfintelor moaşte decurge din cinstirea Sfinţilor, despre care Sfântul Apostol Pavel zice: „Voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi… Duhul lui Dumnezeu locuieşte-ntru voi” (I Corinteni 3, 16), respectiv „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel ce este întru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Îl aveţi” (I Corinteni 6, 19). Aceste temple ale Duhului Sfânt sunt vrednice de cinstire şi după ce
şi-au încheiat viaţa în trup.
Sfintele moaşte sunt vrednice de cinstire pentru că sunt purtătoare de har, sunt făcătoare de minuni, nu se descompun şi răspândesc miros plăcut.
Vom da câteva exemple din Sfânta Scriptură care justifică cinstirea sfintelor moaşte. Trupul lui Elisei era îngropat deja de un an, când nişte oameni, obligaţi să înmormânteze în grabă un mort, l-au aşezat peste trupul proorocului. Când a fost „atins de oasele lui Elisei, mortul a înviat şi a stat pe picioarele lui” (IV Regi 13, 21). Nu moaştele fac de fapt minunile, ci Dumnezeu, prin intermediul lor: „… au adus la El pe toţi bolnavii. Şi-L rugau ca ei să se atingă doar de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau, se vindecau” (Matei 14, 35-36); „Şi iată, o femeie care de doisprezece ani avea scurgere de sânge, s-a apropiat de El… şi s-a atins de poala hainei Sale;… Şi din ceasul acela femeia s-a tămăduit” (Matei 9, 20-22); „… încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi pentru ca, atunci când vine Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei… şi toţi se vindecau” (Faptele Apostolilor 5, 15-16).

Cinstirea Sfintelor icoane se în­temeiază pe Întruparea Mântui­torului şi pe nevoia de concret, pe nevoia de a vedea lucrurile lui Dumnezeu. Iisus Hristos a avut trup real asemenea nouă, în afară de păcat, şi astfel chipul Lui a putut să fie zugrăvit pe un suport şi să fie cinstit şi contemplat:
„…Fiece duh care-L mărturiseşte pe Iisus Hristos ca venit în trup, este de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 2); „…mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; unul ca acesta e amăgitorul şi antihristul” (II Ioan 7). A nu cinsti sfintele icoa­ne este echivalent cu a-I tăgădui venirea în trup şi a te face complice cu antihristul şi cu lucrarea lui. „Hristos este chipul (sau icoana) Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1, 15), şi „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9) - versete şi locuri scripturistice unde ni se arată clar că pentru a-L vedea pe Tatăl, trebuie să-L vedem pe Fiul, iar pe Fiul Îl vedem prin intermediul icoanei. Fireşte, există şi o vedere sufle­tească, dată de credinţă, dar aceasta nu o exclude pe cea trupească, ci dimpotrivă. Tocmai vederea sufletească le lipseşte acelora care nu pot să cinstească Sfintele icoane. Icoa­nele sunt „ferestre spre cer”; ele mijlocesc vederea lucrurilor ce­reşti. Cu­noaş­­terea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Sale se face şi prin văz, nu doar prin auz, miros, gust sau pipăit. Creştinul binecredincios îşi va împodobi casa cu sfinte icoane.

Cinstirea Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este Altarul pe care Iisus Hristos, S-a adus jertfă lui Dumnezeu, pentru păcatele întregii omeniri. După Legea Veche, altarul era sfinţit prin stropirea de şapte ori cu sângele jertfei, care consta atunci din animale curate, care rumegă şi au copita despi­cată (miel, ied, viţel). Şi oricine se atingea de altar, se sfinţea la rândul său: „Timp de şapte zile vei curăţi jertfelnicul şi-l vei sfinţi, şi va fi jertfelnicul o sfântă-a-sfintelor; tot cel ce se va atinge de jertfelnic se va sfinţi” (Ieşire 29, 37). Cu atât mai sfânt este Altarul Crucii, cu cât mai sfânt este Sângele „Mielului lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), cu care l-a sfinţit Însuşi Dumnezeu întrupat. Şi oricine se atinge de Sfânta Cruce, se sfinţeşte la rândul său; iar această atingere o facem cu buzele şi nu cu o altă parte a corpului. Iată raţiunea cinstirii Sfintei Cruci şi a atingerii ei, sărutând-o. Dar nu vorbim doar despre Cruce ca obiect, ci şi ca semn, putere, binecuvântare şi suferinţă: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Trebuie să înţelegem că toate sunt cruci - dar cruci uşoare - şi că nu putem pretinde plată fără să ni le asumăm, aşa cum şi le-a asumat Mântuitorul, ştiind că dincolo de fiecare cruce a Golgotei, strălu­ceşte lumina Învierii. Postul este o cruce urmată de bucurii du­hovniceşti şi avantaje pentru trup şi pentru suflet. Spovedania este o cruce, căci nu este uşor să te smereşti, punându-te în genunchi şi mărturisindu-ţi toate păcatele. Dar după ce am primit dezlegarea de la duhovnic, simţim uşurarea de nedescris adusă de iertare. O cruce este căsătoria; cruce este naşterea, creşterea şi educarea copiilor; cruce este munca. Dar dacă toate aceste cruci ni le vom asuma, după exemplul lui Hristos, ele vor fi urmate şi încununate de bucuria Învierii. Toate acestea se pot experia. Cu adevărat! Doar leneşii şi fricoşii nu şi le asumă şi ar vrea ca totul să le vină de-a gata; ar vrea ca totul să fie uşor şi comod. Însă, „Dacă voieşte cineva, să vină după Mine…”.

Ducerea de daruri la Biserică. Şi la religiile necreştine exista rânduiala să se ducă da­ruri la altar. Cu atât mai mult nouă, creştinilor, ni se cere să ducem daruri după rânduiala Legii Noului Testament: „…dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotrivă-ţi, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Matei 5, 23-24). Darurile noastre, ale creştinilor, sunt în primul rând pâine şi vin. Apoi ulei pentru candelă, lumânări şi tămâie, care prin ardere se aduc lui Dumnezeu ca dar de jertfă întru miros cu bună mireasmă, pentru vii şi pentru adormiţi. Există multe parohii în care prescurile sunt nu doar făcute de femei văduve în vârstă şi curate, ci chiar cheltuiala făinii din care se fac este suportată de ele, iar alteori numai de anumite persoane, când absolut fiecare dintre noi, preoţi şi credincioşi, ar trebui să purtăm de grijă ca să ducem prescuri din cheltuială şi osteneală proprie. Pe lângă cele amintite, mai ducem flori la icoane sau în vaze.
Darul cel mai de preţ, însă, este cel al rugăciunii şi al inimii curate, fără de care nu sunt primite nici celelalte.

Construirea de biserici sau a aju­ta la construirea şi întreţinerea lor.
Devotamentul nostru de creştini constă şi în faptul de a ajuta la construirea de biserici, de loca­şuri pentru închinare. Nu tuturor ne este rânduit să fim ctitori, dar fiecare putem, cu mai mult sau mai puţin, să ajutăm financiar sau în felurile în care se propune, la construirea bisericii sau la întreţinerea ei. Exemplele sunt multe, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.

Săvârşirea actelor de cult. Cultul - formă de manifestare a credinţei - este intern şi extern. Cultul intern este ceea ce credem cu mintea şi simţim cu inima faţă de Dumnezeu şi lucrurile sfinte. Cultul extern este ceea ce ma­nifestăm în afară, potrivit cu ceea ce credem şi simţim. Iar la noi, la ortodocşi, cultul este cel mai bogat. În ce constă acesta? Cons­tă în actele de cult care trebuie să însoţească ceea ce simţim şi credem în sufletele noastre: Facerea semnului Sfintei Cruci, plecarea capului, plecarea genunchilor, împreunarea sau ridicarea mâi­nilor, săvârşirea de mătănii - a ne apleca până la pământ cu fruntea, după ce ne-am făcut semnul Sfintei Cruci -, înconjurarea bisericii, tragerea clopotelor şi altele. Când săvârşim semnul Sfintei Cruci, facem cea mai scurtă mărturisire de credinţă. Prin împreunarea celor trei degete mărturisim că Dumnezeu este unul, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cele două degete culcate în palmă arată că Iisus Hristos are două firi, firea dumnezeiască şi firea omenească. Crucea se face prin atingere: atingând fruntea mărtu­risim că sus în cer este Tatăl; ducând mâna la abdomen măr­turisim că jos pe pământ a coborât, a pătimit şi a înviat Fiul, ducând mâna la umărul drept mărturisim că „S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Ta­tălui”, iar ducând mâna la umărul stâng şi apoi coborând-o, mărtu­risim că Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli şi peste Biserică, la cincizeci de zile după Înviere. Apoi, această mărturisire o pece­tluim cu cuvântul „Amin!”, care înseamnă „aşa este!”, „aşa să fie!”, care ar echivala, aş zice eu, cu ştampila şi cu semnătura puse pe un document. Semnul Sfintei Cruci trebuie să se facă corect. Cine-l schimonoseşte, cu sau fără voie, păcătuieşte.
Iisus Hristos zice: „Din prisosul inimii vorbeşte gura” (Luca 6, 45). Adică afară iese ce se află înăuntru, manifestarea în exterior a ceea ce se află în inima şi în sufletul nostru. Manifestarea exte­rioară trebuie să fie sinceră, altfel cădem în fariseism şi ipocrizie.

Participarea la pelerinaje. Sufle­teşte ne zidim şi ne întărim şi prin participarea la pelerinaje, care se fac la locurile sfinte, la mănăstiri, la hramuri sau la locurile unde se află sfinte moaşte ale Sfinţilor.


Participarea la procesiuni religioase. Ori de câte ori se fac procesiuni, fie cu sfinte moaşte, fie pentru ploaie la vreme de secetă, ori pentru ferirea de vreo molimă sau calamitate, se cuvine să par­ticipăm.

Adoptarea de nume creştine pentru copii. Este foarte important ca pentru copiii noştri să alegem nume creştine şi mai ales, să le punem nume de sfinţi. Este de preferat să punem copilului nostru numele sfântului din ziua în care s-a născut, sau, dacă nu, atunci numele sfântului dintr-o zi de praznic apropiată. Sfântul al cărui nume îl purtăm se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Fiecare nume are o semnificaţie şi nu este bine să adoptăm nume de păgâni, de plante, de localităţi sau altele de felul acesta. Numele nostru are impact asupra sufletului şi asupra comportamentului nostru şi nu este bine ca acesta să fie unul negativ. Până şi prin numele de sfânt se revarsă peste noi binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu.
 
Iubiţi cititori, am încercat, pe cât mi-a fost cu putinţă, să pun la îndemâna dumneavoastră câteva îndrumări. Am scris pe scurt pentru ca lectura să nu fie obositoare. Ştiu că multora dintre dumneavoastră aceste lucruri vă sunt cunoscute, dar vor fi şi dintre aceia care vor fi având nevoie să le ştie. Cred că dacă numai aceste puţine informaţii ar fi luate în seamă şi le-ar urma cineva, i-ar fi de ajuns pentru a pune temelie, pe care să zidească apoi cu sfătuire de la oameni mai învăţaţi decât mine. Un sfânt părinte spunea că împotriva mântuirii, printre altele, sunt trei mari piedici: neştiinţa, nepăsarea şi uitarea. Să luptăm împotriva lor şi să nu ne lăsăm biruiţi de nici una.
Părintele Teofil Pârâian spunea că, la spovedanie, dădea canon permanent cel puţin cinci din lucrurile pe care le-am enumerat: program de rugăciune zilnică, participarea în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, să citească zilnic pe cât cu putinţă din Sfânta Scriptură, să postească toate posturile Bisericii şi să se mărturisească des şi bine, sincer şi complet. Să nu aveți impresia că le neglija pe celelalte. Făcându-le pe acestea cinci, veți observa că în ele se cuprind şi celelalte. Împlinindu-le vom deveni oameni cu adevărat plăcuţi lui Dumnezeu și vom putea avea îndrăzneală şi să cerem, şi să nădăjduim, şi să credem că El ne va ajuta în toate nevoile noastre.
Având o adevărată viaţă creş­tină, vom fi întru toate în pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu. Și chiar dacă nevoile noastre nu se vor acoperi întru totul, vom avea înțelepciunea de a ști cum să ne purtăm crucile, și vom înțelege care este pedagogia Părintelui ceresc faţă de noi.
Rog pe Bunul și Atotmilostivul Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne ajute.