Ce rău v-a făcut?

De la un moment dat încoace, handbalul a devenit un sport foarte drag românilor de pretutindeni. Așa cum tenisul ne-a cucerit pe toți, mai ales după apariția în arenă a miracolului Ilie Năstase, disciplina în cauză având vedetele sale la nivel național, mai ales prin frații Viziru unii deveniți antrenori apreciați - Bădin, Cara­lulis apoi Mărmureanu și Țiriac, așa cum Nadia ne-a înfierbântat imaginația cu decarii ei miraculoși de la Montreal, deși ne smulseseră aplauze până atunci și Elena Leuștean, Sonia Iovan, la fel și cu handbalul. Exista demult, dar ființa prin jocul pe stadion, în „unsprezece” și mai ales în localități transilvănene și bănățene cu multe formații sătești. Handbalul în șapte  ne-a molipsit odată cu sprintul continental al senioarelor, remarcabile, prin forța de competiție și rezultatele la vârf. Erau atunci Irina Naghi, Cârligeanu, Antoaneta, Oțelea...
Dar marele chiot de bucurie a apărut la cucerirea primului titlu mondial la băieți. Era în 1961, ne amintesc cronicile vremii, când deveneam cei mai buni, învingând pe cehi într-o finală memorabilă, la campionatul găzduit de RFG. Erau acolo, în teren, Redl, Ivănescu, Bulgaru, Nodea, Moser, Hnat, Costache I, Costache II, Oțelea. Numele lor au ajuns imediat pe buzele tuturor. Ce a urmat știm mai bine: titlurile mondiale de la Praga, de la Paris, de la Berlin. Noi  stele și-au făcut prezența pe cerul sportului românesc, al handbalului în șapte: inegalabilul Gruia, Nica, Gațu, Penu, Birtalan, Samungi, Licu, Marin Dan, Chicid, Goran, Stöckl, și câți ca ei… Numele antrenorilor erau și ele pronunțate cu religiozitate: I. Kunst-Ghermănescu, Oprea Vlase, Eugen Trofin.
Evoc aceste pagini din istoria handbalului românesc îndemnat și de trăiri personale mai aproape de punctul de la șapte metri. „Prietenii știu de ce”, vorba zicerii de pe la televizor. În Baia Mare putem vorbi de un climat aparte  legat de respectiva disciplină sportivă. Sunt tentat să afirm că, de pe timpul când Sasu juca fotbal  în orașul nostru, Baia Mare nu era atât de bine văzută în lumea sportului de performanță la nivel național. Și asta datorită entuziasmului stârnit de jocul și de rezultatele fetelor noastre, componente ale echipei care s-a numit Constructorul, Șuiorul, HCM, CS Minaur și Dumnezeu mai știe cum. Am fost timp de un deceniu (2004-2014), apropiații mei știu, președintele Clubului de handbal feminin HCM. Menționez că, în acea perioadă, lotul echipei era format exclusiv din românce. Inutil să vă subliniez că m-am situat totdeauna într-o poziție favorabilă bunei înțelegeri, considerând de datoria mea să stimulez talentul, să respect devotamentul pentru echipă, munca antrenorilor. Mi-am dorit să fiu prieten cu toată lumea.
Sunt circumstanțele în care l-am cunoscut - și când ne-am apropiat unul de altul - pe domnul Costică Buceschi. M-a impresionat de la început relația sa organică cu acest sport. Știe tot omul interesat ce a însemnat el ca jucător, calitate în care a evoluat la Steaua București, la Suceava, la câteva echipe din Ungaria, dar știut nouă mai ales în calitate de component al forma­țiunilor de pe Săsar-Minerul Cavnic, HC Minaur Baia Mare, Phoenix Baia Mare.
Handbalul însemna totul pentru jucător, apoi antrenor. Soția domnului Buceschi, Carmen Meszaroș, am cunoscut-o în calitate de jucătoare de handbal. Eliza, fiica lor, a ajuns în echipa națională de handbal a României.
Domnul Costică Bu­ceschi are o solidă carieră de antrenor. A funcționat ca secund la HCM Baia Mare, apoi la HC Minaur - masculin, secund la Naționala feminină de tineret, la CSM București, la HC Dunărea Brăila, Corona Brașov, CS Minaur, Kastamonu (Turcia). Antrenor secund la Naționala de senioare a țării în două mandate. Ne amintim faptul că, în  2015, a  contribuit la obținerea de către jucătoarele noastre a medaliei de bronz la Campionatul mondial.
Aflu cu tristețe că, la mijlocul anu­lui în curs, domnul Costică Buceschi  a demisionat de la echi­pa  feminină CS Minaur. Nu cu­nosc motivațiile proprii. Dar nu mi-e greu să le văd în starea de spirit existentă acum în jurul echipei. Că lucrurile nu mai stau ca pe timpuri e clar. Fie și pentru faptul că, spre deosebire de altă dată, jumătate din echipă vine din… import. Pe deasupra, cât reușesc eu să pricep, oameni răi din lumea rea se amestecă în influențarea evenimentelor, cât să se afle în treabă. Spiritele male­fice, cum știm, nu au nevoie de prea mult ca să răstoarne farfuria cu fasole pe fața de masă și să declare că știe făptașul, evident altul decât cel aflat la locul faptei.
Nici n-ar putea fi altfel, câtă vreme sunt unii oameni – puțini, ce-i drept! – eufemistic spus, discu­tabili. Fie încârdoșați în rele, fie incompetenți. Povestea cu „cine dă banii comandă” e o stupizenie care am auzit-o din multe guri de pe piciorul nostru de plai.

„Plângem, da, căci ne prea doare/ Ne-amintim de-o zi cu soare…” ne mărturisea  poetul la timpul lui. Da, și nouă ne dau lacrimile când ne amintim ce înseamnă pentru sportul băimărean acest sportiv de clasă. Echipa a cucerit titlul de campioană națională (2014), de vicecampioană (2013), s-a clasat pe locul trei în 2020 și locul doi în 2021. La aceste performanțe el, antrenorul, s-a bucurat de colaborarea Magdalenei Kovacs, antre­nor secund. Cât timp a fost jucătoare, a fost căpitanul echipei, și echipa din Baia Mare era singura echipă pentru care a jucat. Echipa noastră a câștigat Cupa României și Supercupa României, dobândind  medaliile de bronz la EHF European League. I-a fost alături și Claudia Cetățeanu, portar al echipei în 2014 și antrenor al portarilor în 2021. Cele două personalități au fost îndepărtate de la echipă. Stau și mă întreb: unde este valoarea și cine o gestionează cu atâta nepricepere și răutate? Un lucru știu clar: orice răutate nemotivată are un preț. Albert Einstein spunea atât de profund: „Lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care se uită la ei și nu fac nimic”. În cazul de față, cine îl plătește? Și întrebarea din titlu rămâne: ce rău  v-a făcut acest se­nior al handbalului românesc?