Ce mâncau pe vremuri oamenii? (I)

Cristina și Gabriel AOȘAN
(www.melidava.ro)

Motivație

Grație activității de mai bine de 20 de ani, Formula As a reușit să promoveze un puternic curent naturist. Acesta a legat elemen­tele de civilizație rurală din spațiul românesc, atâtea câte au mai rămas, cu medicina alter­nativă cultă din actualitate. După anii 1995, și mai ales după 2000, aproape toată media a inserat subiecte despre sănătate prin prisma naturismului. Aplecarea aceasta spre naturism, în spaţiul românesc este firească. Merge pe un fir neîntrerupt, într-o arie ce a scăpat de influențele vestului. Încă mai avem vie o oarecare tradiție și în mod cert o în­clinație spre natură și naturism. Chiar dacă nu mai sunt mulți țărani în adevăratul sens al cu­vântului, mai avem sate și oa­meni care își pot măcar aminti cum era acum 30, 50 sau chiar 70 de ani.
Pe de altă parte, în mod evident, în raport cu dezvoltarea interesului populației față de subiectul naturism, re-instruirea perso­nalului de specialitate nu a ținut pasul decât într-o mică măsură. Acesta este și motivul pentru care câteodată apar în unele publicații articole tulburătoare. Un asemenea articol, dintr-o presă de provincie, postula „românii mâncau acum o sută de ani la fel de gras, dar se făcea mai multă mișcare”. Aceasta ne-a in­citat să scriem despre lucruri care nu încap în manualele de istorie și a rezultat acest excurs istoric alimentar.
Ce mâncau, de fapt, românii acum 100 de ani? Ce au mâncat dacii, sau trăitorii din cultura Cucuteni, ori înaintașii lor?
 

Preambul

Se cunoaște faptul că în fixarea unui tip de alimentație sunt implicați numeroși factori. Într-un fel se mănâncă la Cercul Po­lar și altfel la Ecuator. Una pu­neau pe masă românii ca popor stabil, și alta mongolii migratori.
Istoria naturală (factori geogra­fici, climatici) și politică, migra­țiile, organizarea statală, factorii sociali și culturali, revoluția industrială, dezvoltarea transporturilor și mondializarea și-au pus pe rând amprenta.

Necunoaș­terea acestor chestiuni afectează judecata și concluziile asupra unui domeniu care până la urmă este determinant pentru starea de sănătate sau de boală.
 

Începuturile

Știința postulează că strămoșii noștri au ființat ca omnivori dintru început, din paleolitic. Geneza creștin[ îl prezintă pe om în starea lui sublimă, aflat în directă conexiune cu Dumnezeu, într-o grădină, unde avea la dispoziție „fructele copacilor și semințele ierburilor”. Ulterior, din neascultare decade, și trimis în lume se hrănește prin sudoarea frunții, cu ce poate. Așadar și cu carne, care îi era la îndemână.
Istoria apreciază că vârsta lui Homo sapiens sapiens în Europa este de circa 40.000 ani. Demn de menționat este că la noi s-au găsit în urmă cu 10 ani, vestigiile celui mai vechi om modern din Europa, în Peștera cu oase de la Anina. Numit Ion de către istorici, are circa 36.000 ani vechime după unele păreri (datare cu carbon) sau 42.000 ani după alte opinii. Arheologia și istoria medicinei apreciază că la vremea respectivă se consumau cantități impresionante de carne, provenită din vânătoare, lucru pus în evidență de marile acumulări de resturi animale găsite în zonele locuite. Importanța hranei vegetale și raportul față de carne nu a putut fi studiat și apreciat din pricina faptului că resturile vegetale nu s-au păstrat. Acest lucru nu conduce implicit însă la ideea că alimentația era exclusiv pe bază de carne, așa cum ea încă mai era de găsit la eschimoși, până acum circa 50 de ani. Totuși glaciațiunile și pustiurile albe de gheață și zăpadă, pot fi responsabile însă de o hrană preponderent carnată.
Se apreciază că omul preistoric a consumat circa 700 de g de carne pe zi, și cam 1,5 kg de vegetale. Colesterolul total era situat la 500-600 mg/dl, nivel foarte ridicat, față de cifrele acceptate azi. Sodiul reprezenta abia a șasea parte din necesarul omului modern. Omul acelor vremuri avea o constituție deosebită, robustă, cu un aport de calciu de circa 1.500 mg pe zi, cu vitamine suficiente, chiar în exces... Cantitatea de fibre vegetale apreciată la circa 45 de g pe zi, mare și ea, prin favorizarea proceselor de excreție poate fi îm­preu­nă cu efortul fizic intens, la originea stării de sănătate a acelor oameni, mari carnivori. Necunoașterea unor mo­duri eficiente de conservare a cărnii, impunea că vânătoarea să fie o preocupare permanentă, în orice anotimp, și la distanțe apreciabile. În continuarea gândului la acest coș alimentar zilnic, cu 700 de g de carne și 1500 g vegetale, să ne imaginăm omul alergând şi că­rând greutăți în orice teren pe distanțe de 20-40 de km pe zi.
Sfârșitul ultimei mari glaciațiuni cu circa 15.000 ani înaintea erei noastre, oferă un cadru climatic care permite omului o existență ceva mai ușoară. Ghețarii se retrag, ierburile și pădurile ocupă din nou pământul sterp.
Treptat, așa cum s-a putut vedea și studia pe viu în Lumea Noua (cele două Americi), strămoșii noștri au renunțat la vânătoarea în stil mare din pricina epuizării resurselor faunei și au trecut la îmblânzirea animalelor, în paralel cu o agricultură rudimentară. Se presupu­ne că nevoia de siguranță alimentară a gene­rat ca preocupare esențiala agricultură.

Finele paleoliticului acum zece milenii înaintea erei noastre coincide cu începutul domesticirii animalelor, în contextul unei tendințe de sedentari­zare; se aduc în cultură plante cerealie­re și leguminoase. Acest lucru s-a făcut în mod natural, într-o ordine a priori­tăților. Nevoia de pază și protecție, personală și a alimentelor, a dus la domesticirea câinelui, acum 12.000-10.000 de ani. „Lumea a dăinuit dato­rită puterii de înțelegere a câinelui” postulează Avendidad (o Carte a Legii din Persia, sec. 6 î.H.). Primul animal domesticit pentru lapte a fost capra, încă din mileniul VII î.H. Vaca a fost domesticită mai târziu. Porcul a fost primul domesticit exclusiv pentru carne. Cel dintâi animal de tracțiune a fost boul, ci nu calul cum îndeobște se crede. Orzul și orzoaica, mai adaptate unei clime reci au fost primele cereale luate în cultură, ci nu grâul potrivit credinței generale din spațiul nostru.

Trecerea de la starea de vânător şi culegător în permanentă mișcare la sedentarism, are profunde și interesante aspecte alimentare.
Cultura Starčevo-Criș (la confluența Banatului cu Transilvania), între 6900-5200 î.H., la o analiză mai atentă, pune în evidență aceste schimbări. Astfel dacă paleta cerealieră rămâne aceeași în toată perioadă, adică orz, mei și grâu, cea carnată se schimbă. În prima parte carnea vine de la ovi-caprine, pescuit, cules de scoici (din râuri și mare), vânat acvatic (păsări) și terestru (în special cerb și mistreț). Ulterior în locul vânatului și pescuitului crește ponderea bovinelor mari, care se dovedesc mai comode în curtea proprie. Porcul aducea doar 5% din aportul de carne.

Pe parcursul câtorva milenii, agricultura a modificat drastic alimentația cu consecințe morfologice deosebite. Omul paleoliticului care a consumat din plin proteine animale era cu cel puțin 15 cm mai înalt decât urmașul său agricultor pentru care vegetalele au ocupat 90% din alimentație. Astfel de deosebiri sunt ușor vizibile și azi pe seama diferențelor fundamentale în habitudini alimentare, chiar în proxi­mitatea spațiului nostru. Sârbii și mai ales muntenegrenii sunt cu mult mai înalți decât românii; printre muntenegreni te simți că în mijlocul unei echipe de baschet. Pentru un sârb trei mese principale pe zi înseamnă trei mese cu carne, de regulă. La români nu a fost și nu e nici acum așa. O mărturie încântă­toare în acest sens ne aduc basmele românilor, unde termenul de „legumă” apare adesea cu sensul de „mâncare” sau „merinde”.

Neoliticul aduce schimbări notabile, care te pot duce cu gândul la ce desem­nează noțiunea de evoluție. Apariția vaselor de lut se soldează cu o schimbare profundă în alimentație. Cerealele și legumele sunt gătite, alimentele se fierb și se coc. Cu siguranță mâncarea capătă un gust mai bun și pot fi pregătite cantități mai mari. Dar probabil pe seama distrugerii vitaminelor, apar primele avitaminoze: pelagra și scorbutul. Totodată se constată cele dintâi carii. Insistăm asupra acestui aspect cunoscut de istorici dar prea puțin cunoscut de medici și nutriționiști. În toate siturile arheologice dinainte de cunoașterea olăritului, osemintele umane nu prezin­tă carii. Este însă dificil de apreciat dacă apariția cariilor este doar în relație cu hrana gătită prin fierbere și coacere, ori au fost implicați și alți factori.

În perioada creatorilor Culturii Cucuteni, undeva între anii 5.500-2600 î.H., sociologia descrie genul de viață denumit „păstori de oi cu agricultură secundară”. Este un mod de viață al strămoșilor noştri, în vetre de viață sedentară, ca baze pentru păstorit. Car­nea obținută prin vânătoare s-a diminuat semnificativ. Animalele domestice fur­nizează cea mai mare cantitate. Pădurile din apropierea vetrelor satelor sunt transformate în câmpuri de foc, pentru defrișare spre a face loc agriculturii, po­trivit urmelor de cenușă și polen descoperite în aceste așezări. Societatea este una patriarhală, clasele sociale sunt necunoscute, sclavagismul inexistent. Oamenii aveau mâncare suficientă, chiar dacă obţinută cu prețul unor mari eforturi fizice. A fost vârsta de aur a omenirii, cu armonie şi fără împovărări. Utilizarea ulterioară a bronzului pentru a produce podoabe, unelte și mai ales arme, a schimbat toată această stare. Din acel moment, tropotul cailor și zăngănitul armelor aveau să fie coşmarul omului sedentar.
 

Dacii

Pentru că este greu să tratăm într-un articol perioade distincte de o manieră strict cronologică, îmi voi permite în rândurile care urmează, pentru mai bună înțelegere istorică, să fac o serie de aprecieri și referiri în continuitatea unor idei și obiceiuri, care se regăsesc pe parcursul existenței poporului nostru.

Strămoşii noștri geto-daci sunt cunos­cuți din scrierile anticilor ca mân­cători de lapte, galactopotai (Colu­mella). Laptele fermentat satisfă­cea nevoia de acru. Din lapte se preparau mai multe feluri de brânză, pe care trebuie să ne-o închipuim de foarte bună calitate și diversă. Recunoaș­terea docu­mentară a venit câteva sute de ani mai târziu în epoca bizantină, când scrieri diverse menționează că ciobanii vlahi aveau „brânză, lapte și carne mai presus de alte nații”, sintetizează Claudian. Ca amuzament, amintim că viața păstorilor vlahi ajunși prin Balcani era atât de bună încât lucru știut de istorici, tenta și pe călugării greci de prin mânăstiri, care nu de puține ori lăsau sutana pentru brânză, pastramă și vreo păstoriță oacheșă. De precizat că în vremea dacilor era utilizat nu numai laptele de vacă, oaie, capră, dar și cel de cal, animal folosit și pentru carne (Strabo și Antiphanes).
În timpul anului se mânca puțină carne, prin sacrificarea animalelor neputincioase din turme. Iarna carnea se afuma și se săra. Sare a fost aici la noi din belșug întotdeauna. Probabil ca păsări existau în curtea oricărui agricultor, așa cum se întâmpla și azi. Deci din primăvară şi până în toamnă existau și ouă. Pește, scoici și raci erau în orice rău, pârâu și lac.
Ca idee despre ce poate însemna ca bogăție și aport alimentar banala scoi­că, pot să vă relatez cele văzute de mine, acum câțiva ani, în Banat. Cu prilejul unei inundații, fenomen frec­vent în zonă, apele umflate au adus în aval atât de multe scoici frumoase de râu, de 7-13 cm lungime, încât țăranii le-au adunat cu sacul.
Se știe că geții așezați la malul Dunării erau mari pescari. Alexandru cel Mare își trece o armată de 4000 de pedeștri și 1500 de călăreți (spune Ptolemaeus Lagi) într-o singură noapte, folosindu-se de luntrile băștinașilor. „Era foarte mare belșug de luntrii”, după cum descrie Arrian. Se poate aprecia că getul în general, iar mai târziu țăranul vlah și apoi cel român au fost niște buni pescari. Firesc, pentru că prin pescuit se obține un produs alimentar bun, fără prea mare efort. Până acum 50-70 de ani în Dunăre se capturau frecvent prin pescuit somni care depășeau uneori 100 de kilograme exemplarul. Azi ne e greu să ne imaginăm ceea ce altă dată era obișnuit: pești ale căror cozi atârnă afa­ră din căruțe. În ceea ce privește acvacultura, ca idee și element de continuitate în preocupări, menționăm că autorităţile din Moldova, mult mai târ­ziu, în sec. XVI au dat legi care să împie­dice ființarea și extinderea heleș­teelor, pentru ca această practică dimi­nua îngri­jorător suprafața arabilă!
În aprecierea modului de alimentație, un lucru de căpetenie mai trebuie știut. Clima la sfârșitul mileniului I î.H. era mult mai rece ca în zilele noastre.
Ovidiu se plângea că îngheață vinul în pahare. „Și ține iarna asta adeseori doi ani”... Dunărea se făcea în fiecare iarnă pod de gheață.