Ce aşteaptă puterea?

Asadar, traseul ideal pe care PD si-l imagineaza ar fi cam urmatorul. Vreo doua luni agenda publica sa fie ocupata de discutii despre guvernul Ungureanu si, mai ales, despre persoana primului-ministru. Si in loc sa vorbim despre falimentul actualei puteri pe toate planurile, despre gravele probleme sociale si despre lipsa totala de perspective economice – asta ca sa numim doar temele generice, lasand la o parte subiectele zilnice din acelasi registru – dezbaterile la ordinea zilei sa fie despre cat de bun, tanar si nou este guvernul Ungureanu, despre cum a crescut Mihai Razvan Ungureanu in sondaje 7% in 7 zile precum personajele fantastice, daca MRU va fi sau nu presedinte al PD, daca va fi sau nu candidat la presedintia Romaniei si mai ales concurent al lui Crin Antonescu. Iar in paralel s-a reinventat pentru a mia oara tema miscarii populare, despre care nu stim daca este tot una cu „Alba ca Zapada” proaspatului „mogulas” cu post de televiziune, fost sociolog, fost consilier prezidential, fost ministru Sebastian Lazaroiu.

Daca apare cumva intre timp si o criza  internationala, care sa creasca tensiunea politica, sa  agite spiritele, sa genereze mutari pe agenda publica si eventual sa devina pretext pentru invocarea cu emfaza a interesului national, cu atat mai bine.

Si uite asa puterea spera ca timpul trece, vine primavara si implicit incep pregatirile pentru alegerile locale si campania propriu-zisa. Perioada in care lumea va fi concentrata pe teritoriu si ea, puterea, va reusi sa scape de presiunea pe guvernarea centrala. Fara indoiala, una dintre incercarile strategice disperate ale PD pentru locale va fi aceea de a depolitiza campania cat mai mult posibil, in asa fel incat atentia publica sa nu fie focalizata pe lupta putere vs. opozitie, ci pe discutii despre podete prin comune, drumuri, biserici, despre cat de buni au fost primarii PD si cum au primit ei fonduri de la guvern. Nu stiu daca PD chiar se asteapta ca lumea sa uite pur si simplu anii de minciuni, coruptie, incompetenta, umilinta si cinism. Sau macar daca nu uita, sa cautioneze cumva PD si sa-i acorde circumstante atenuante. Sincer, eu ma indoiesc. Dar probabil ca democrat-liberalii vor face eforturi disperate pentru a muta dezbaterea dinspre centru spre teritoriu, dinspre procesul politic la nivel national inspre teme de administratie locala. Acestea dublate de alocari de fonduri guvernamentale, pomeni electorale si alte instrumente si practici specifice.

Paradoxul anului electoral 2012 face ca pentru prima data dupa 20 de ani sa nu existe semne de intrebare asupra castigatorului alegerilor, iar miza formatiunii aflate la putere sa nu fie alta decat a-si limita propria pierdere electorala si a-si scadea adversarul de pe locul intai sub 50%. Reversul acestei situatii este ca nota obisnuita a comentariilor si analizelor tinde sa lase in plan secund ecartul urias, unic, intre USL si PD si sa se refere mai degraba la micile variatii procentuale, cu plus sau cu minus, in jurul cifrelor de 50% in cazul USL, 20% in cazul PD.

In atare conditii, PD spera sa modeleze un anumit tip de perceptie, dupa alegerile locale, potrivit careia „nu sta chiar asa de rau”, in asa fel incat un scor sa spunem de 20% sau recastigarea unor localitati sa apara drept un fel de reusita. Asta in pofida realitatii cifrelor care ar arata o infrangere zdrobitoare in fata USL si o prabusire masiva in comparatie cu 2008. Iar cu aceasta perceptie deformata sa poata intra in toamna, unde sa salveze ce se mai poate salva.

Cam acesta este traseul imaginar al PD, iar primele lui semnale deja le vedem. El subestimeaza, pentru a cata oara,  gradul de intelegere, determinarea si reactia unei populatii care s-a saturat de aceasta putere, cu Traian Basescu in frunte.