Cateva falsuri celebre

* Falsificarea si plagierea operelor de arta dateaza de mai multe sute de ani si abia in secolul trecut s-au intensificat eforturile pentru depistarea contrafacerilor. In secolul al XVIII-lea, pasiunea de a colectiona opere de arta a devenit o moda. Au fost tranzactionate multe copii, dar si falsuri, de obicei fara a avea vreun atestat privind originea lor. Timp de 200 de ani, contrafacerile au fost luate drept lucrari veritabile. Principalul scop al plagiatelor de arta este, fara indoiala, castigul fraudulos. Un falsificator de arta trebuie sa fie cel putin competent in tipul de arta pe care incearca sa-l imite. Pentru a produce un plagiat convingator, este necesara o mare abilitate artistica, cunostinte in domeniu si pricepere. Marea dificultate de a deosebi lucrarea originala a unui vechi maestru de copiile facute sub indrumarea lui si de imitatii sau plagiat premeditate, este exemplificata de cazul pictorului Rembrandt van Rijn (1606-1669). Registrele Serviciului Vamal American din New York consemneaza nu mai putin decat 9.428 de lucrari „de Rembrandt” ca fiind importate in Statele Unite intre 1909 si 1951. Ar fi trebuit sa faca vreo doua lucrari la trei zile, fara a se lua in considerare niciuna dintre celelalte lucrari autentificate, aflate in colectii de stat in intreaga lume, ori pe cele atribuite lui Rembrandt, de la particulari. O mare parte din vina pentru aceasta confuzie ii apartine lui Rembrandt. El a intretinut ateliere in care elevii lui produceau lucrari à la Rembrandt, pe care acesta le si semna si le vindea ca fiind ale lui. Dupa moartea sa, din pura admiratie, alti artisti au facut imitatii in stil Rembrandt. In acelasi timp, abundenta de falsuri Rembrandt a aruncat umbre de indoiala chiar si asupra picturilor care pot fi foarte bine autentice. Opinia publica mondiala a ajuns sa fie interesata de discutii purtate in jurul chestiunii daca un tablou poate fi atribuit pe buna dreptate maestrului. Galeria de stat din Stuttgart a inregistrat la sfarsitul anului 1961 cea mai importanta achizitie a sa. Este vorba de achizitionarea, cu 3,65 de milioane de marci, a Autoportretului cu bereta rosie a lui Rembrandt. Cand au inceput sa se auda voci care afirmau ca provenienta rembrandtiana n-ar fi chiar absolut certa si cand unii s-au apucat chiar sa trancaneasca despre copie sau fals, conducerea Galeriei a convocat la fata locului un intreg stat major de cunoscatori in ale artei, obtinand acordul celor mai reputati specialisti din lume. Cercetatori de vaza din dome-niul istoriei artei si experti fruntasi ai tehnologiei picturii au realizat o cola-borare de o amploare fara precedent pentru a verifica autenticitatea unei capodopere a artei. La inceputul anului 1962, Erwin Petermann s-a adresat presei, declarand urmatoarele: „Am tacut vreme indelungata. Poate nici un alt tablou redescoperit n-a fost mai aprig atacat si mai ponegrit. O seama de criticastri insolenti incercasera sa submineze au-tenticitatea tabloului. Chiar si geologii materialelor de pictura, cei care cer-cetasera in profunzime straturile de culoare ale acestei opere de arta, au ajuns la concluzia neindoielnica: este vorba de una dintre cele mai stralucite opere de batranete ale maestrului”. Galeriile Nationale din Londra detin un tablou intitulat „Barbat in varsta cu boneta pe cap”, care a fost catalogat ca „o imitatie dupa Rembrandt, datand probabil din secolul al XVIII-lea, iar semnatura, Rembrandt/1648, a fost considerata plagiat. Dar cercetarea facuta de departamentul tehnic al galeriei ar fi aratat ca aproape sigur lucrarea dateaza din secolul al XVII-lea si probeaza caracteristici ale tehnicii lui Rembrandt. In caietul de sala, pu-blicat cu ocazia expozitiei din 1990 de la British Museum, intitulat „Fals? Arta Pacalelii”, se afirma: „Cea mai normala concluzie care se poate trage de aici ar fi ca pictura respectiva nu este un plagiat, ci un Rembrandt au-tentic. Dar nici un cunoscator al operei lui Rembrandt nu ar putea fi convins de aceste argumente stiintifice. Orice disputa legata de autenticitatea picturii e lunga si sterila.” Piata romaneasca a operelor de arta cunoaste si ea o invazie de falsuri. Nicolae Grigorescu a pictat, in timpul intregii sale vieti, aproximativ 4.600 de tablouri. Si totusi, pe piata romaneasca, erau inregistrate, inainte de 1989, 12.500 de lucrari. Intre timp, tablourile sale s-au mai inmultit. Ioan Andreescu era si el inregistrat cu 1.200, desi, in realitate, n-a realizat decat vreo 300. Un alt aspect ar fi acela al falsurilor unor maestri, facute de alti maestri: Ion Marinescu Varsan, Ipolit Strambu si Gheorghe Petrascu l-au falsificat pe Nicolae Grigorescu, Dan Iolomiteanu, pe Ioan Andreescu, Jean Cheller, pe Gheorghe Petrascu etc (Miron Manega, in revista Cultura din 28 iulie 2006). Astfel de falsuri realizate de maestri au aparut cu secole in urma. In 1799, un autoportret de Albrecht Dürer, aflat la primaria din Nürnberg, a fost imprumutat de Avraam Küffner. Pictorul a realizat o copie pe care a dat-o inapoi primariei, pastrand originalul. Falsul a fost descoperit in 1805, atunci cand tabloul a fost achizitionat de una din casele regale ale Europei in cadrul unei licitatii. Italienii erau specializati, in secolul al XIX-lea, mai ales in producerea de antichitati false, unul dintre cei mai prolifici fiind Giovanni Bastianini. Negustorul german Otto Wacker a pus in vanzare 33 de picturi de Van Gogh „necunoscute pana de curand”, 30 dintre ele dovedindu-se a fi copii. Artistul Han vanMeegeren a devenit celebru prin crearea “celor mai frumoase Vermeer”, acesta vanzandu-i si felmaresalului nazist Hermann Goering o pictura intitulata Adultera. In cele din urma, dupa eliberarea Olandei, in 1945, destinul l-a ajuns din urma pe Van Meegeren, care a fost arestat pentru ca ar fi fost colaborationist si ar fi instrainat comori nationale de patrimoniu. Van Meegeren a fost nevoit sa marturiseasca ca pictura vanduta lui Goering era un fals, motiv pentru care a fost gasit vinovat de plagiat, in 1947. Condamnat, a murit in inchisoare cateva saptamani mai tarziu. In anul 2000, o pictura de Paul Gaugain, intitulata “Vase des Lilas” a fost oferita spre vanzare in acelasi timp de Christie’s si Sotheby’s, cele mai importante doua case de licitatie internationale. In urma expertizelor, exemplarul aflat la Christie’s s-a dovedit a fi un fals, casa de licitatii anuntand proprietarul (Galeria din Tokyo) de acest lucru. In martie 2004, negustorul newyorkez de origine iraniana Ely Sakhai a fost arestat. Potrivit FBI-ului, Sakhai cumparase originalul cu cativa ani mai inainte, obtinand o copie pe care a vandut-o unui colectionar din Tokyo. A fost o coincidenta de 1 la un milion ca ambele picturi au fost scoase la vanzare in acelasi timp. Nici cele mai mari muzee ale lumii n-au scapat de pericolul achizitionarii de opere falsificate. In 1871, British Museum a achizitionat de la un negustor italian, pe nume Alessandro Castellani, o uriasa colectie de obiecte casnice. Dar British Museum a fost pus in mare incurcatura cand, ulterior, mare parte din aceste obiecte au fost declarate falsuri. Piesa de rezistenta a colectiei era un sarcofag etrusc de te-racota, in marime naturala, datand aparent din secolul al VI-lea i.Hr. Timp de 60 de ani, British Museum a preferat sa considere sarcofagul autentic si nu l-a scos din expozitie pana in 1935. Muzeul Luvru a avut parte de cateva piese, platite cu sume importante, prezentate drept capodopere ale artei egiptene o lunga perioada de timp si detronate din gloria lor dupa cercetari recente. In 1923, un anticar renumit propunea muzeului vestitul Cap albastru, sculptura egipteana din timpul celei de a XVIII-a dinastii, contemporana cu piesele descoperite exact in aceeasi perioada in mormantul lui Tutankamon. Pretul a fost exceptional pentru acea perioada: 180.000 de franci. Specialistii muzeului au decis ca frumusetea piesei, tehnica perfecta si calitatea materialului o justificau. Achizitionat, publicat, expus intr-o vitrina speciala, Capul albastru era una dintre mandriile Parisului. Cu atat mai mult cu cat, la momentul respectiv, domnea o adevarata tutankamonomanie, generata de descrierea mormantului tanarului faraon. Specialistii remarcau chiar superioritatea piesei, din punct de vedere artistic, fata de celelalte obiecte descoperite in sapatura arheologica. Existau insa si rezerve discrete datorate diferentei dintre coafura capului si aspectul unei coafuri regale din Egiptul antic. Peruca sculpturii de la Luvru semana mai curand cu aceea a unei dansatoare egiptene a anilor ’30, iar piesa avea aerul unei creatii Art Deco. In anul 2001, pentru a pune capat dubiilor, piesa a fost studiata la Centrul de cercetare si restaurare a muzeelor din Franta. S-a constatat ca materialul si tehnica erau moderne, deci opera era un fals realizat intre 1920 si 1923. Au fost vehiculate mai multe nume ale unor falsificatori celebri, dar adevarata paternitate nu a putut fi stabilita. O alta piesa celebra, reprezentand-o pe regina Tetisheri invesmantata intr-o rochie de voal care-i scotea in evidenta armonia formelor, a fost descoperita la Luxor de Wallis Budge, conservator la British Museum. Adusa in Anglia, a fost considerata de specialisti una dintre capodoperele colectiei muzeului. A fost identificata dupa una dintre mumiile din Muzeul de la Cairo. In 1984, studiind piesa, egiptologul W.Davis a descoperit ca hieroglifele de pe tronul reginei nu aveau nici un sens, ca semnele erau realizate ciudat. Analiza policromiei a dovedit contemporaneitatea policromiei. In acest caz, insa, falsificatorul a fost descoperit si arestat, iar toata povestea este cunoscuta sub numele de Afacerea Greenhalgh. De fapt, era vorba de un trio de falsificatori. Fiul, Shaun, de 40 de ani, avea un talent deosebit de a fabrica piese de sculptura, pe care parintii lui, mama, de 84 de ani, si tatal, de 86 de ani, le plasau cumparatorilor. Politia engleza a descoperit 120 de falsuri realizate de el, raspandite in muzee si colectii particulare din intreaga lume, de la piese de orfevrarie, la sculpturi de Gaugain sau egiptene. In afacerea Sesostris III, specialistii au avut nevoie de peste cinci ani de proceduri judecatoresti, expertize si rapoarte pentru a putea demonstra falsul. Cumparatorul pacalit a fost, nici mai mult, nici mai putin, celebrul François Pinault, care a cumparat cu cinci milioane de franci (aproximativ 777.000 de euro) o statuie reprezentandu-l pe faraonul Sesostris. Dupa numai o saptamana, egiptologul german Dietrich Wildung din Berlin punea la indoiala autenticitatea piesei. Pinault a cerut prin tribunal anularea tranzactiei. Nici Tribunalul din Paris, nici Curtea de Apel nu i-au dat castig de cauza. Abia dupa cinci ani de expertizari si analize, colectionarul a reusit sa-si recupereze banii. Nu s-a aflat niciodata nici numele falsificatorului, nici cele ale vanzatorilor. In 1870 a fost descoperita stela Masha in Iordania, cea mai celebra inscriptie feniciana, alaturi de cea a lui Ahiram, iar in 1871 stela Templului din Ierusalim. Fiecare dintre aceste descoperiri spectaculoase atragea dupa ea un val de falsuri, fie din interese comerciale, fie de dragul mistificarilor pure. O serie de stele false au aparut pe piata antichitatilor in cursul anilor ce au urmat. Un alt fals celebru a fost reprezentat de tiara regelui scit Saitaphernes, considerat de specialistii in domeniu „un fals extraordinar de reusit”. Muzeul arheologic din Torino detine un foarte frumos cap de femeie, pe a carei fata se pot observa o serie intreaga de semne inscrise pe obraji, frunte si nas. Acest cap a fost examinat in 1760 de un savant englez, John Needham, care l-a botezat Bustul lui Isis. In acea vreme in care arheologia era un domeniu ce-i privea, in totalitate, pe „anticari”, stilurile in sculptura, ca si diferitele descrieri ale vechilor civilizatii, erau imagini foarte vagi. Caracterele de pe fata statuetei, reproduse si aratate diferitilor cunoscatori, erau declarate cand chinezesti, cand egiptene. De aici si pana a afirma ca una din cele doua tari isi datoreaza cultura celeilalte, nu mai era decat un pas. Acesta, pana in ziua in care s-a aflat ca Bustul lui Isis fusese facut in jurul anului 1700 de catre un sculptor italian. Cat priveste „hieroglifele”, ele fusesera copiate dupa o lucrare caba-listica, lucrari foarte la moda in epoca la care ne referim. Nu s-a putut dovedi daca semnele gravate pe fata statuetei au fost facute de autorul lor cu intentia expresa de a insela pe vreun conservator de muzeu. Printre cele mai celebre documente falsificate se numara jurnalele care i-ar fi apartinut lui Adolf Hitler. In anul 1981, revista germana Stern a cheltuit o avere pe niste jurnale (58 de volume) care s-a presupus ca ar fi apartinut li-derului nazist. Timp de aproape doi ani, revista nu a facut nici un efort sa le autentifice. Apoi, in 1983, adevarul a iesit la iveala: erau toate o mare farsa. Farsorul era Konrad „Konni” Kujan, extrem de priceput in a falsifica scrisul de mana al Führer-ului. In aceeasi categorie de falsuri intra si documente presupus a fi scrise de Abraham Lincoln, falsificatorul fiind un anume Joseph Cosey. In domeniul filateliei, celebrul Cap de Bour a fost si el falsificat. In lume exista 750 de exemplare din prima emisiune (1958), dintre care doar 50 se mai afla in tara. Cel mai scump exemplar s-a vandut la o licitatie cu 135.000 de franci elvetieni. Din 1990 incoace, in fiecare luna sunt prezentate spre analiza si autentificare cate doua-trei astfel de marci postale, numarul acestora trecand de 370. In domeniul falsificatorilor de timbre, cel mai demn de luat in considerare a fost un corsican pe nume Jean Speratti care, prin anii ’50, a falsificat toate timbrele celebre din lume, inclusiv cateva Capete de Bour din prima si a doua emisiune. Speratti era specialist in chimie si un foarte bun grafician. Cunostea foarte bine componenta chimica a hartiei, culoarea si structura fibrelor. Era atat de bun in ceea ce facea incat, dupa moartea sa, Societatea regala de Filatelie din Londra a cumparat de la mostenitori toata arhiva si a stampilat cu „fals Speratti” pe spate toate timbrele, le-a numerotat si le-a pus in cataloage speciale, ca sa nu poata fi vandute ca ori-ginale. Unele dintre replicile sale se vand mai scump decat originalele. Cu toate acestea, Speratti n-a pretins niciodata ca timbrele sale sunt originale ca sa le scoata la vanzare. Printre falsificatorii celebri se numara Chang Da Chien (1899-1983). De-a lungul lungii sale vieti, Chang a fost bandit, calugar budist si creatorul a aproximativ 30.000 de picturi, cele mai multe fiind falsuri. S-a estimat ca fiecare colectie importanta de arta chineza, incluzand Freer Gallery din Washington DC, Muzeul de Arte Frumoase din Boston si British Museum, detine plagiate realizate de Chang. Un australian nascut in 1947, William Blundell, este acuzat de producerea a 4.000 de plagiate, cele mai multe dupa pictori din Australia. In acelasi timp, Blundell a mai falsificat lucrari de Monet, Picasso si Jackson Pollock. Englezul John Myatt, nascut in 1947, a pacalit experti cu mai mult de 200 de lucrari atribuite unor recunoscuti maestri moderni. Un caz aparte e reprezentat de ungurul Elmyr de Hory. Plagiatele lui se vand acum la 20.000 de dolari si pe piata se gasesc si falsuri ale falsurilor sale! Ioan BOTIS Florin POP