Caterina de Medici,marea regină italiancă a Franţei

La 13 aprilie 1519, s-a născut Caterina de Medici, primind la naştere numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de Medici. A fost fiica lui Lorenzo II de Medici, ducele de Urbino, nepotul lui Lorenzo Magnificul şi a prinţesei Madeleine de la Tour d’Auvergne.

Mama Caterinei de Medici a murit de febră puerpurală, iar tată ei a murit câteva zile mai târziu. Ca urmare, Caterina a fost încredinţată spre creştere mătuşilor ei şi papei Leon al X-lea, care aparţinea şi el familiei Medici. O parte din copilărie şi-a petrecut-o într-o mănăstire, apoi la Roma, la unchiul ei. Florentinii o numeau „duchessina”, mica ducesă. În 1523, un alt unchi al ei, Giulio de Medici, a fost ales papă sub numele de Clement al VII-lea.

În 1533, la numai paisprezece ani, Caterina de Medici a sosit în Franţa pentru a deveni soţia celui de-al doilea fiu al lui Francisc I, ducele de Orléans. Era vorba de o mezalianţă, Caterina fiind doar moştenitoarea unei familii de bancheri. Această căsătorie avea şi temeinice motivaţii politice. Pentru papa Clement al VII-lea, unchiul miresei, consolidarea înţelegerii dintre familia Medici şi coroana franceză urma să permită papalităţii să nu depindă integral de bunăvoinţa lui Carol Quintul care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi sabie Cetatea Sfântă. Regelui Franţei,  Francisc I, înrudirea cu papa şi cu dinastia Medici îi servea la consolidarea proiectelor sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea influenţei casei de Habsburg.

Pontiful şi-a condus personal nepoata în Franţa, demonstrând în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie. Caterina şi-a făcut intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care purta Sfintele Daruri, Clement al VII-lea înainta aşezat în jilţul gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile unor catârce albe. Urma Caterina, înconjurată de doamne şi de gentilomi călare.

Şaisprezece zile mai târziu, nunta a fost celebrată cu mare fast. Francisc I şi-a văzut legitimate ambiţiile de dincolo de Alpi şi putea să proclame cu voce tare drepturile pe care al doilea născut al său le dobândise, în calitate de soţ al Caterinei, asupra ducetului de Urbino. După mai puţin de un an, însă, moartea subită a lui Clement al VI-lea spulbera promisiunile pe care acesta le garantase şi lui Francisc I nu-i rămase decât să constate în ce măsură căsătoria cu „mica ducesă” devenise o afacere foarte proastă.

Viaţa care o aştepta pe Caterina la curtea Franţei se anunţa, aşadar, a nu fi deloc uşoară, dar tânăra florentină fusese deja călită de o copilărie plină de drame. Orfană încă de la naştere de amândoi părinţii, unica moştenitoare legitimă a unui mare patrimoniu, ţinută ostatică şi ameninţată cu moartea în timpul răscoalei populare din Florenţa, care se desfăşurase până în 1530, fata crescuse în interiorul unui clan familial sfâşiat de intrigi, interese, ambiţii contradictorii, în aşteptarea momentului în care trebuia să slujească drept pion matrimonial pe complicata tablă de şah a politicii italiene.

Inteligentă, voluntară şi obişnuită să conteze doar pe resursele ei, Caterina a făcut totul pentru a-şi îmbunătăţi situaţia şi a câştiga bunăvoinţa noii familii, adaptându-se rapid obiceiurilor curţii franceze, învăţând o franceză impecabilă, arătându-se veselă, maleabilă, afectuoasă, modestă, ascultătoare. A reuşit să stabilească raporturi de înţelegere cu celelalte doamne din familia regală şi, în acelaşi timp, a ştiut să între în graţiile socrului. Pentru a putea fi alături de rege chiar şi în timpul vânătorilor, sportul regal prin excelenţă, Caterina a inventat până şi un nou fel de a călări, cu piciorul stâng fixat în scară şi cu dreptul sprijinit de vârful şeii, inaugurând astfel „stilul amazoană”.

Personalitatea Caterinei de Medici e dificil de schiţat din cauza faptului că dintotdeauna asupra ei a plutit o legendă neagră. A fost o mare amatoare de artă; a adunat tapiserii, hărţi desenate manual, sculpturi, porţelanuri, ceramică de Limoges, mătăsuri chinezeşti, mobiliere încrustate cu fildeş, sute de portrete ş.a. Pentru că nu a fost mulţumită de bucătăria de la curtea Franţei, a adus bucătari din Toscana, punând astfel bazele faimoasei bucătării franceze. Ea a fost cea care a separat mâncărurile sărate de cele dulci şi tot ea a introdus în Franţa utilizarea furculiţei la masă. 

Francisc I, admirator entuziast al artei italiene şi constructor neobosit de splendide palate, a apreciat cultura şi simţul artistic al nurorii, care-şi formase gustul la Florenţa şi la curtea pontificală, în context direct cu marile colecţii medice şi cu colecţiile păstrate la Vatican. Caterina suferea pentru că nu putea să rămână însărcinată şi pentru că nu a reuşit să se facă iubită de soţul ei, pe care, se pare, ea îl iubea cu pasiune. Henric o iubea pe Diana de Poitiers. Îşi petrecea cel puţin o treime din zi în compania ei, consultând-o asupra tuturor hotărârilor importante. Cu toate acestea, după nouă ani de sterilitate, Caterina a adus pe lume zece copii, dintre care doar şapte i-au supravieţuit. Caterina s-a ocupat personal de educaţia lor. Primul copil al Caterinei s-a născut în 1544.

În această vreme, Diana purta bijuteriile coroanei, asista la toate ceremoniile oficiale, vocea ei era ascultată în toate privinţele şi devenise promotoarea unei politici deschis filocatolice şi ostilă protestanţilor. Neobosita energie pe care o cheltuia în exercitarea puterii nu a împiedicat-o să acumuleze o avere colosală şi să o administreze cu o zgârcenie  maniacală.

Curtenitoare şi impenetrabilă, Caterina şi-a făcut prima ucenicie politică urmărind cu maximă atenţie lupta dintre cele două amante oficiale, a socrului, Anne d’Heilly, şi a soţului ei, Diana de Poitiers, încercând prin toate mijloacele să rămână în afara ciocnirilor dintre cele două.

În 1559, Henric al II-lea a murit, căzând victimă pasiunii sale pentru  ritualurile cavalereşti, acum demodate. Regele a participat la un turnir, luptând împotriva căpitanului gărzilor sale, scoţianul Montgomery. O aşchie din lancea lui Montgomery i s-a înfipt în ochi şi, peste zece zile de suferinţe atroce, a murit în braţele Caterinei.  După moartea lui Henric, Caterina s-a mulţumit să-i ceară Dianei restituirea bijuteriilor coroanei. I-a luat şi castelul Clemonceau, cel mai frumos dar pe care defunctul suveran îl făcuse amantei sale, dându-i în schimb castelul Chaumont.

Caterina nu a stat mult să-şi plângă soţul, şi nici nu a respectat tradiţia, care impunea reginelor franceze să rămână închise, timp de patruzeci de zile după moartea regelui, într-o cameră drapată cu negru, în chiar locul decesului. După 27 de ani de presupusă ascultare, Caterina a înţeles că a sosit clipa să iasă din umbră şi să ia cu rapiditate în mână frâiele puterii. Ducele de Guise şi fratele său, cardinalul de Lorena, s-au grăbit să-l ducă pe noul rege la Luvru. Acesta avea doar cincisprezece ani şi era ca o ceară moale în mâinile celor doi fraţi care

şi-au asumat guvernarea. Francisc al II-lea era de curând căsătorit cu Maria Stuart, fiică a Mariei de Guise şi a regelui Scoţiei, Iacob al V-lea Stuart. Caterina s-a păzit mereu de fraţii de Guise, pe care-i considera prea puternici şi prea intoleranţi, şi nu şi-a iubit niciodată nora.

La 5 decembrie 1560, moartea lui Francisc al II-lea a pus brusc capăt, la numai 17 ani de domnie, puterii excesive a familiei de Guise. La întoarcerea de la o vânătoare, tânărul rege a fost lovit de o febră violentă, faţa i s-a acoperit de pete vineţii, respiraţia i-a devenit tot mai grea şi un abces, apărut iniţial în spatele urechii drepte, s-a extins cu iuţeală la tot capul.

Coroana a trecut pe capul celui de-al doilea născut al Caterinei, Carol, un copil de doar zece ani. Caterina, pentru a putea domni, a reuşit să se facă recunoscută de prinţii de sânge şi de Consiliul privat al Coroanei. Când Carol al IX-lea a murit, doborât de sifilis şi tuberculoză, Caterina a reuşit să ţină timona guvernării. Mai departe a domnit în simbioză cu Henric al III-lea, care doar în  ultimii ani s-a sustras influenţei materne.

Cei treizeci de ani  de domnie ai Caterinei coincid cu una dintre perioadele cele mai tragice şi mai sângeroase ale istoriei franceze şi pentru multă vreme responsabilitatea pentru aceasta i-a fost atribuită, făcând din Caterina însăşi emblema slăbiciunilor, a jocului dublu, a perversităţii intrinseci naturii feminine. O natură devenită şi mai periculoasă în cazul caracteristicilor tipic italiene, precum superstiţiile, încrederea în prezicători şi astrologi, recursul dezinvolt la pumnal şi otravă.

Într-o ţară sfâşiată de conflicte religioase şi ameninţată în însăşi integritatea ei teritorială de ambiţiile de putere şi tendinţele autonomiste ale monarhilor feudali, Caterina urmărea, în realitate, un obiectiv unic: să apere moştenirea fiilor ei şi să menţină intactă autoritatea regală. Pentru aceasta a fost dispusă să folosească orice metodă, să urmeze căi lăturalnice, să-şi schimbe continuu alianţele, să trădeze, să ucidă. Pentru fiul ei, Henric, a obţinut coroana Poloniei. Pentru Carol al IX-lea a ales-o pe Elisabeta de Austria. Fiicele ei Elisabeta, Claudia şi Margareta  s-au căsătorit cu Filip al II-lea al Spaniei, cu ducele Carol al III-lea de Lorena, respectiv cu Henric de Bourbon, regele Navarrei.

Cu toate eforturile sale, domnia Caterinei a fost caracterizată prin fanatism, ură şi sânge. A ales să se îmbrace mereu în negru - preferându-l albului, culoarea de doliu a reginelor, ca să pară bătrână şi să dea celor patruzeci de ani pe care-i avea un aspect matronal, în afara timpului. Severitatea ei nu avea însă nimic încruntat: un început de îngrăşare contribuise la a-i oferi un aer liniştitor, blajin, cu atât mai convingător cu cât era însoţit de o perfectă politeţe şi de un ton politicos. Totul în ea îndemna spre confidenţă şi încredere; marea ei capacitate de persuasiune, asociată cu o deosebită ascuţime psihologică şi cu o artă desăvârşită a disimulării făceau din Caterina o extraordinară mediatoare şi o extrem de abilă diplomată, în stare să relanseze dialogul chiar în situaţii extreme.

Caterina era convinsă că toate credinţele purtau în ele o scânteie de adevăr divin şi că monarhul n-ar trebui să intervină în opţiunile spirituale ale supuşilor săi. Viziunea sa s-a lovit atât de intransigenţa agresivă a protestanţilor, cât şi de intoleranţa catolicilor.

Caterina a refuzat să se ralieze uneia dintre cauze. A ales să aţâţe ura dintre cele două tabere pentru ca acestea să se neutralizeze reciproc. Consecinţele acestor oscilaţii au fost cele opt războaie religioase care s-au petrecut într-un răstimp de ceva mai mult de douăzeci de ani, asasinarea ducelui de Guise şi a amiralului Coligny, masacrarea hughenoţilor în noaptea Sfântului Bartolomeu, în 24 august 1572.

Politica de reconciliere urmată cu atâta răbdare şi tenacitate de Caterina s-a prăbuşit „ca un castel de cărţi de joc însângerate” şi un nou, teribil război fratricid, a trecut ţara prin foc şi sabie.

Hughenoţii au identificat în regina-mamă pe principala responsabilă a masacrului. Nimeni nu a ignorat cât de mare influenţă avea asupra regelui, fiul ei, iar misoginismul şi xenofobia au concurat în a face din ea un perfect ţap ispăşitor: aventuriera fără scrupule, venită din Italia, era aceea care târâse în noroi monarhia franceză. Se presupunea că era ascunsă şi vicleană ca toţi florentinii.

După moartea lui Carol al IX-lea, la tron a urmat Henric al III-lea.  Acesta s-a arătat foarte hotărât în a nu o lăsa pe Caterina să se amestece în viaţa lui privată. Henric al III-lea a luat hotărârea de a se descotorosi de puternica familie de Guise. În 1588, l-a asasinat pe ducele de Guise şi alţi opt exponenţi ai familiei au fost arestaţi. Cardinalul de Guise a fost asasinat în închisoare.

Neştiind nimic despre toate acestea, Caterina zăcea în pat, atinsă de o gravă  congestie pulmonară, într-o încăpere situată sub apartamentele regelui. Un zgomot sinistru de cizme, de săbii, de lovituri şi strigăte au trezit-o din somnolenţă, făcând-o să intuiască ce se întâmplase. Imediat după aceea, regele a coborât la ea şi i-a anunţat moartea lui de Guise.

Caterina a murit după zece zile, în data de 5 ianuarie 1589, la Bois. A plecat din această lume disperată, conştientă de iminenţa unui nou război civil şi de sfârşitul apropiat al dinastiei de Valois. Nostradamus îi spusese cândva să se ferească de Saint-Germain şi regina s-a ţinut mereu departe de mănăstirea cu acel nume. Când a aflat că preotul necunoscut chemat s-o spovedească, întrucât se simţea rău, se numea Julien de  Saint Germain, a înţeles că viaţa sa se terminase.