Catastrofa aeronavei Hindenburg

La 6 mai 1937, aeronava Hindenburg, cel mai mare dirijabil construit vreodată, mândria Germaniei naziste, a luat foc în timp ce încerca să aterizeze la Lakenhurst, New Jersey. Accidentul s-a soldat cu 36 de morţi, pasageri, membri ai echipajului şi un civil aflat la sol.

În 1852, francezul Henri Giffard a construit primul aparat de zbor de tip dirijabil. Balonul său umplut cu hidrogen avea un motor cu aburi de trei cai putere, care punea în mişcare o imensă elice şi zbura cu o viteză de şase mile pe oră. Zeppelinul, numit aşa după numele inventatorului său, contele Ferdinand von Zeppelin, a fost creat de germani, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Spre deosebire de aeronavele franceze, cele germane aveau o structură uşoară, din bare de metal, ce înconjurau un interior umplut cu gaz. Totuşi, asemenea aeronavei lui Giffard, ele se ridicau prin intermediul hidrogenului gazos, extrem de inflamabil, fiind astfel vulnerabile la explozii.

Fiind suficient de mare pentru a transporta numeroşi pasageri, unul dintre cele mai cunoscute zeppeline a fost cel numit Graf, un dirijabil care a făcut înconjurul lumii în 1929. În anii ’30, zeppelinul Graf a fost prima aeronavă folosită pentru transportul transatlantic, conducând la construirea dirijabilului Hindenburg, o aeronavă pentru pasageri cu mult mai mare.

La jumătatea anilor 1930, dacă cineva îşi permitea să traverseze pe calea aerului Oceanul Atlantic, avea la dispoziţie două variante: avioanele mici, înghesuite şi zgomotoase sau zeppelinele, aeronave silenţioase şi spaţioase, care zburau datorită unor baloane imense umplute cu hidrogen.

În anul 1931, compania Zeppelin a achiziţionat cinci tone de duraluminiu provenit din rămăşiţele dirijabilului britanic R101, prăbuşit în octombrie 1931, şi care se presupune că ar fi fost prelucrate şi folosite la construirea lui Hindenburg.

Dirijabilul Hindenburg era acoperit cu o vopsea pe bază de pulbere de aluminiu, pentru a scoate mai bine în evidenţă giganticele svastici naziste de pe aripile posterioare. Atunci când zbura pe deasupra oraşelor, difuzoarele de la bord emiteau anunţuri de propagandă nazistă, iar echipajul arunca mii de steaguri pentru şcolarii de la sol. Toate acestea nu erau deloc surprinzătoare, ţinând cont că Hindenburg a fost finanţat de ministerul nazist al Propagandei.

Iniţial, proiectul construcţiei lui Hindenburg prevedea utilizarea heliului pentru că acesta era cel mai sigur gaz de portanţă şi neinflamabil. Prin comparaţie, hidrogenul era mult mai ieftin, putea fi produs de către orice naţiune industrializată şi avea o putere de ridicare mai mare. Aerostatele rigide americane care utilizau heliul erau obligate să conserve cantităţile de gaz cu orice cost, lucru ce stingherea activităţile operaţionale. În afara hidrogenului, nici un alt gaz care să ofere suficientă forţă de ridicare nu putea fi produs în cantităţi suficiente. Pe de altă parte, forţa de ridicare mai mare a hidrogenului faţă de heliu a permis proiectanţilor să adauge mai multe cabine de pasageri dirijabilului.

La vremea respectivă, guvernul Statelor Unite ale Americii controla singura sursă importantă de heliu, un gaz mai uşor decât aerul, neinflamabil, şi a refuzat să îl furnizeze guvernului nazist. Din această cauză, Hindenburg a fost umplut cu hidrogen, care era inflamabil.

Aerostatele comerciale germane care utilizau hidrogen beneficiau de o istorie lungă fără incidente, lucru care a dat încredere că Germania deprinsese la un nivel ridicat tehnica manipulării securizate a hidrogenului. La cinci ani de la debutul construcţiei, Hindenburg a realizat primul test de zbor la docurile Zeppelin din Friedrichshafen, la 4 martie 1936, cu 87 de suflete la bord.

În timpul primelor şase zboruri de test, pe fuselaj au fost inscripţionate cele cinci cercuri olimpice, promovând Jocurile Olimpice de vară din 1936, organizate de Germania.

De altfel, dirijabilul a planat la 1 august deasupra Olympiastadion din Berlin, în timpul ceremoniei deschiderii Jocurilor Olimpice de vară. Se pare că Goebels şi-a dorit ca dirijabilul să se numească Adolf Hitler. 

La 3 mai 1937, dirijabilul Hindenburg a plecat din Frankfurt, Germania, în prima din cele zece călătorii planificate peste Atlantic în acel an, având ca destinaţie baza aviatică din Lakenhurst. În această primă călătorie a anului 1937, Hindenburg, având o lungime de 804 picioare, trebuia să transporte 36 de pasageri şi 61 de membri ai echipajului. Pentru Hindenburg, era a douăzeci şi una traversare a Oceanului Atlantic de la construirea sa.

În timp ce încerca să aterizeze la Lakenhurst, la 6 mai 1937, aeronava a luat brusc foc, probabil după ce o scânteie a cauzat aprinderea interiorului umplut cu hidrogen. Prăbuşindu-se rapid, pe o distanţă de două sute de picioare până la sol, carena aeronavei a fost făcută scrum în doar câteva secunde. Hindenburg a explodat în nori imenşi de flăcări roşii-gălbui. Hidrogenul a ars repede, dar rezervele de motorină de la bordul lui Hindenburg au continuat să ardă câteva ore.

În accident şi-au pierdut viaţa 21 membri ai echipajului, 13 pasageri şi un civil aflat la sol, iar marea majoritatea supravieţuitorilor au fost grav răniţi. Căpitanul Ernst Lehman a supravieţuit accidentului, însă a murit în ziua următoare, murmurând pe patul de moarte „Nu pot să înţeleg.” Cauza accidentului a rămas până în zilele noastre subiect de discuţii aprinse. Dezastrul a fost filmat de membri ai companiei Newsreel.

Se pare că exact în perioada în care Hindenburg se pregătea să acosteze, o cantitate imensă de energie electrostatică din aer a electrizat aeronava. Atunci când echipajul a aruncat frânghiile de ancorare la pământ, conform procedurilor, pentru ca dirijabilul să fie tras către sol, electricitatea statică s-a descărcat, provocând scântei la bord. Hindenburg era acoperit cu o ţesătură de bumbac ce fusese impermeabilizată. Pentru aceasta, ţesătura a fost îmbibată cu acetat de celuloză, care se întâmpla să fie extrem de inflamabil, şi apoi acoperită cu pulbere de aluminiu, folosită şi azi pentru a asigura propulsarea navelor spaţiale pe orbită. De fapt, pulberea de aluminiu era sub forma unor fulgi minusculi, fapt care a favorizat apariţia scânteilor. Ca urmare, era inevitabil ca o atmosferă încărcată electric să nu aprindă învelişul inflamabil al aeronavei.

Susţinătorii altor teorii afirmă că Hindenburg a ars cu o flacără roşie, însă hidrogenul arde cu o flacără albăstruie, aproape invizibilă. În timpul incendiului, când rezervoarele cu hidrogen au fost deschise de flăcări, gazul ar fi trebuit să se ridice imediat în aer, departe de aeronava în flăcări, şi nu ar fi contribuit, astfel, la incendiul care a urmat. Ca urmare, hidrogenul ar fi fost cu totul nevinovat de dezastru, catastrofa nefiind provocată de explozia hidrogenului.

Alte teorii au pus catastrofa pe seama unui sabotaj, a unui fulger care a lovit dirijabilul, a defecţiunii unui motor, care a produs o jerbă de scântei, a uzurii scheletului de metal al aparatului.

Dirijabilul a fost operaţional din martie 1936 timp de 14 luni, până la distrugerea sa accidentală, la 6 mai 1937, la sfârşitul primei curse transatlantice din cel de-al doilea sezon de activitate. Osătura din duraluminiu a lui Hindenburg a fost recuperată şi trimisă în Germania unde a fost reciclată şi utilizată la construirea avioanelor militare pentru Luftwaffe.

Contele Zeppelin zburase fără probleme mai bine de un milion şi jumătate de kilometri, făcând chiar înconjurul lumii într-o navă a sa, iar compania Zeppelin se lăuda că niciunul dintre pasagerii săi nu suferise nici măcar o zgârietură în timpul zborurilor. În rândul opiniei publice, încă din momentul catastrofei, s-a produs un puternic şoc emoţional, similar celui provocat de scufundarea Titanicului.

Câteva date tehnice

Hindenburg a fost cea mai mare aeronavă care a zburat vreodată, având o lungime de aproximativ 250 de metri, aproape cât trei terenuri de fotbal.

Proiectată şi construită de compania Zeppelin pe malul lacului Bondensee din Friedrichshafen, aeronava Hindenburg avea un volum de 200.000 de metri cubi.

A primit numele după cel al feldmareşalului Paul von Hindenburg, preşedintele Germaniei între 1925-1934. 

Aeronava era pusă în mişcare de patru motoare Mercedes-Benz enorme, cu 16 cilindri şi 1.200 de cai putere, care învârteau o elice de lemn de şase metri. Viteza de croazieră era de 125 km/h, fiind mai rapidă decât vasele de linie şi decât trenurile, şi avea o autonomie de zbor, atunci când era alimentat la maxim cu combustibil, de circa 16.000 de kilometri.

Structura scheletică a lui Hindenburg era din duraluminiu şi încorpora 15 pereţi de compartimente de forma roţilor Ferris, delimitând 16 pungi de gaz. Aceste roţi erau fixate cu traverse longitudinale plasate în jurul circumferinţei lor. Învelişul dirijabilului era fabricat din bumbac îmbogăţit cu o mixtură formată din materiale cu rolul de a reflecta radiaţiile ultraviolete şi cele infraroşii pentru a proteja pungile cu gaz. În 1937 au fost adăugate jgheaburi cu rolul de a colecta apa de ploaie spre utilizarea acesteia drept balast.

În 1936, Hindenburg a parcurs 308.323 de kilometri şi a transportat 2.798 de pasageri şi 160 de tone de mărfuri şi corespondenţă. 

Aeronava Hindenburg era mai lentă decât avioanele vremii, dar era cu mult mai confortabilă. Mobilierul era opulent, de un lux aproape decadent şi fiecare dintre cele 50 de cabine avea atât un duş cu cadă, cât şi lumină electrică şi telefon. Mobila din cabine era creaţia lui Fritz August Breuhaus, arhitect şi designer de interioare, a cărui experienţă includea lucrări similare realizate pentru vapoarele Pullman, nave transatlantice şi nave de război ale marinei germane.

Puntea superioară A era formată dintr-o mică zonă centrală conţinând cabine de pasageri, flancată de încăperi publice mari: sala de mese de la babord, iar la tribord un foaier şi o cameră de lectură. Pereţii sălii de mese erau pictaţi şi reprezentau călătoriile lui Graf Zeppelin din America de Sud, iar o hartă stilizată a lumii îmbogăţea unul dintre pereţii foaierului. Lungi ferestre înclinate dispuse de-a lungul ambelor punţi ofereau pasagerilor panorama pe timpul zborului. Dirijabilul era extrem de stabil; un creion putea sta pe masă fără a se rostogoli, iar lansarea era atât de lină încât pasagerii ratau adesea decolarea, crezând că sunt încă ancoraţi la sol.

Puntea inferioară B conţinea grupurile sanitare, o sală de mese pentru echipaj şi chiar un foaier pentru fumat. Sala clubului avea un pian din aluminiu. Sălile publice erau spaţioase şi decorate în stilul vaselor de croazieră, cu ferestre care puteau fi deschise.

Costul unui bilet într-o cursă Germania – Statele Unite ale Americii costa 400 de dolari (6.300 de dolari la valoarea anului 2010), o sumă considerabilă. Pasagerii lui Hindenburg erau în general oameni bogaţi, incluzând persoane publice, artişti, sportivi valoroşi, figuri politice, industriaşi şi magnaţi.