„Căsuţa Bunicii” din Băbeşti, în Muzeul Satului

Sâmbătă, 18 mai 2013, în Muzeul Satului din Baia Mare (dir. Gheorghe Robescu) a fost inaugurată o nouă casă: cea maghiară. Evenimentul face parte din proiectul „Căsuţa bunicii”, coordonat de prof. înv. Petruş Crina şi înv. Szigetti Olga, de la Şcoala Gimnazială „Petöfi Sandor” din Coltău, alături de reprezentanţii Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare: prof. Robescu Gheorghe, muzeograf Diana Madar, conservator Malvina Madar.

Originară din localitatea Băbeşti şi datând din secolul al XIX-lea, casa a fost adusă în muzeul satului din 1974, de etnograful Sabin Şainelic şi muzeograful Janeta Ciocan.

Directorul muzeului, Gheorghe Robescu, spune că „în ’77 a fost dată pentru prima oară spre vizitare, între timp a suferit o serie de restaurări. În ultimii ani am renovat-o, i-am schimbat acoperişul care lăsa de dorit”.

Acum, casa tradiţională maghiară, singura de acest fel din Muzeul Satului, amenajată de părinţi şi copii ai Şcolii din Coltău, este redată publicului. Este şi datorită donaţiilor unor familii din Coltău, Remetea Oaşului şi Şcolii Gimnaziale Eötvös József din Hajdúböszörmény, Ungaria, care au mobilat-o cu obiecte tradiţionale maghiare.

Cum orice bunică are o poveste, şi „Căsuţa bunicii” îşi are povestea ei. Care începe cu „a fost odată o lucrare, «Muzeul, ca resursă a educaţiei», a cunoscutei Maria Xanthoudaki”. Apoi, prin 2001, un proiect SMEC (Cooperare Europeană Şcoală - Muzeu).

Şi, mai apoi, în 2012, înţelegându-se cât de important poate fi un muzeu ca resursă educaţională, s-a născut parteneriatul, „un fel de căsnicie” (după cum bine a spus Annamaria Hitter). Un parteneriat între Muzeul de Etnografie şi Artă Populară, Şcoala Gimnazială „Petöfi Sandor” din Coltău (prin coordonatorii pe care i-am amintit), Şcolile „Vasile Alecsandri” şi „Nicolae Iorga” din Baia Mare şi Şcoala Socond din judeţul Satu Mare.

Cel mai mult au avut de câştigat copiii. Astfel, la muzeu a fost „floare la ureche” să înveţe denumiri întâlnite în Amintirile lui Creangă, manualul fiind înlocuit cu ceva mult mai viu şi palpabil: muzeul.

„Un proiect bine gândit, o colaborare strânsă dintre şcoală şi instituţia cu care este în parteneriat face posibil ca activitatea să se deruleze pe o perioadă mai mare, fără să-ţi dai seama că un proiect devine şir de alte proiecte. Impactul pe care prima vizită la muzeu a avut-o asupra elevilor mei a fost mult peste aşteptările mele”, a spus Crina Petruş, director adjunct al Şcolii Gimnaziale „Petöfi Sandor” din Coltău.

Şi Annamaria Hitter s-a arătat încântată de această „căsnicie”:

„Mă bucur că parteneriatele nu se rezumă doar la vizite şi teorii, ci pe lucruri practice”, a spus inspectorul şcolar.

Festivitatea de inaugurare a fost deschisă de directorul muzeului, Gheorghe Robescu. Muzeograful Janeta Ciocan, cea care, cu ani în urmă, a participat la demontarea şi aducerea casei la Muzeul Satului, şi-a exprimat speranţa ca, pe viitor, să se poată restaura şi cuptorul, „un cuptor deosebit de mare, în camera din mijloc, de fapt chiar motivul pentru care a fost aleasă casa din Băbeşti”.

Cu o poveste din folclorul secuiesc, Annamaria Hitter, inspectorul şcolar pentru minorităţi, a insuflat celor prezenţi tradiţionala simplitate a bătrânilor satului. „Devenim fără să ne dăm seama interesaţi mereu de a cunoaşte şi de a intra în contact cu oameni din toată lumea, uitând de cele mai multe ori de cei care ne reprezintă ca neam, de înţelepciunea poporului, de tradiţiile şi obiceiurile pe care bătrânii satului le-au păstrat cu trudă”, a spus ea.

La inaugurarea casei maghiare au fost, de asemenea, prezenţi protopopul Varga Károly, directoarea şcolii generale din Coltău, Annamaria Moanţă şi reprezentanta Şcolii Generale din Hajdúböszöböszörmény, Radácsi Erzsébet.

Aşa cum îi şade unei festivităţi, n-a lipsit nici spectacolul muzical sau cel de dansuri. După un „ceardaş” adevărat, susţinut de formaţia de dans Somfa din Coltău, a fost rândul deliciilor culinare: un gulaş savuros, pregătit la ceaun (geniala idee îi aparţine restauratorului Muzeului Satului, Malvina Madar), cozonaci ca la „nagymama acasă” (pregătiţi la înv. Szigetti Olga acasă) şi, evident, celebrul vin de Takaj (care nu ştim cine l-a adus, dar bine a făcut).

Mică şi caldă, casa maghiară cu pereţi din vălătuf şi acoperiş din paie îşi aşteaptă vizitatorii. În „casa dinainte”, îmi iau ochii două lăzi de zestre pe care se mai zăreşte ceva pictat, o oglindă căreia vremea i-a luat într-o parte luciul, perne şi ştergare frumos brodate şi o lampă cu petrol. Chiar este casa bunicii. A bunicii mele.

Rodica Amota, muzeograf pensionar, mi-e călăuză. Îmi spune că lăzile de zestre pictate sunt specifice etniei maghiare. La fel cum este roşul şi verdele folosit la broderii, sau ceramica „Hollo” (în mod sigur nu am scris corect) al farfuriilor şi motivul lalelei. „Deşi se spune că Olanda este ţara lalelelor, planta a fost adusă de turci din India. Ungaria a fost paşalâc turcesc, iar turcii de diferite ranguri, care erau în relaţii bune cu nobilii maghiari, le făceau cadou celor din urmă bulbi de lalele” - îmi spune Rodica Amota.

Bucătăria, o încăpere mică, este ticsită de ustensile: site, ştergare, o covată din lemn, ulcioare, coşuri împletite, călcătoare înnegrite de vreme, un credenţ verde. Şi lalele. Am altă „călăuză”. Înv. Marcela Zaplac (Şcoala „V. Alecsandri”) îmi spune că, tot specific maghiare sunt şi peretarele cu mesaje, întâlnite în bucătăriile gulaşului. În dreapta, pe un peretar mai mare, e scris: „Dorinţa sufletului meu este să trăiesc în bucurie, pe vecie, alături de soţul meu”, iar în stânga, pe un peretar mai mic: „Există cineva care mă iubeşte”.

Cum ieşi din bucătărie, în stânga, o încăpere mai mare. „E un fel de cămară”, mă lămureşte noua mea călăuză (parcă aş traversa cine-ştie ce munţi, de am nevoie de atâtea ajutoare). Iuliu Szigetti este soţul Olgăi Szigetti (una dintre coordonatorii proiectului). Cu atribuţii de asistent sau şofer, după caz. De la el aflu că una dintre ustensilele agăţate pe perete, o tablă îngustă şi lunguiaţă, cu bare subţiri, transversale şi foarte apropiate se numeşte „borda”, în româneşte înseamnă „coaste” şi este folosită pentru ţesut.

Cămara are de toate: ulcioare pentru vin, furcă, mojare (unul dintre ele e imens şi mă pufneşte râsul imaginându-mi cât mujdei de usturoi încape acolo şi cine mănâncă atâta!), o sită de cupru, grânar, obiecte pentru ţesut sau pentru tors. Într-ul colţ, un trunchi scobit de copac îmi reţine atenţia. „E tot un grânar… mai mic”, îmi spune Iuliu Szigetti.

În casa bunicii miroase a vechi, a lemn şi a tradiţie. Miroase a amintiri păstrate în album. Şi a bunici şi a poveste.

Inspectorul şcolar Annamaria Hitter îmi spune că e păcat că mass media, în general, nu agreează maghiarii. Nu este adevărat. Mass media nu „agreează” sau „dezagreează” o etnie. Dezagreează, însă, orice acţiune antinaţională, ilogică şi nefirească, a oricărei etnii. Aşa cum oricare popor, de oriunde ar fi, ar dezagreea o acţiune tendenţioasă, antinaţională, ilogică şi nefirească. Chiar, oare cum ar reacţiona turcii, de exemplu, dacă i-aş face statuie lui Mihai Viteazu în Parcul Miniaturk, aş arbora o cruce şi-un steag tricolor pe Moscheea Albastră şi aş cere autonomie în provincia Izmir?!

Căsuţa bunicii maghiare mi-a plăcut şi mie şi mass-mediei. Şi, personal, mă bucur că evenimentul nu a fost stricat cu niciun fel de gest tendenţios, antinaţional, ilogic şi nefiresc.