Castanul Uriaş din Unguraş

În satul Unguraş am realizat cât de mult poate cântări un copac imens pentru istoria şi identitatea locală. Castanul Uriaş din Unguraş le-a fost alături localnicilor de sute de ani, aşa că poveştile legate despre această minune a naturii nu sunt puţine.

Oamenii din Unguraş ne-au chemat să vedem cel mai bătrân copac din comună. Estimările privind vârsta Castanului Uriaş din Unguraş variază de la 350 la 700 de ani.

Nu se ştie cât va mai rezista acest copac impresionant, pentru că este afectat de celebra boală a castanului comestibil (uscarea frunzelor şi crăparea scoarţei) pentru care nu este leac, însă în mod sigur povestea Castanului Uriaş va rămâne în inimile localnicilor.

Castanul a crescut pe Vârful Dii (Dii vine probabil dintr-un regionalism, de la „Vârful Viei”, „Vii”, „Dii”), şi tot localnicii spun că turcii ar fi plantat primii castani acolo. Ioan Pricop ne-a mărturisit că întreaga zonă a fost împânzită cu castani. Dar Vârful Dii a rămas în mintea localnicilor în primul rând pentru că acolo se ducea aurul:

„Aici se aducea aurul cu căruţa. Era un ştemper la noi la Unguraş, adică acel sistem de tocat minereul. Îl aduceau cumva de la Negreia şi îl prelucrau aici. Pe atunci erau turcii aici. Aici era tot, de jur împrejur, pădure. Că ei conduceau aici. Se spune în sat că turcii ar fi văzut că zona aceasta este bună pentru creşterea castanului şi ei au plantat castani pe dealurile acestea”, spune Pricop.

Castanele din Unguraş erau celebre, şi pe perioada cât se coceau atrăgeau foarte multă lume. Dar am aflat că doar vreo 2-3 oameni din sat au avut curajul să urce în Castanul Uriaş pentru a-l bate.

Se spune că acest Castan Uriaş avea importanţă strategică din punct de vedere militar: „când eram mic, vedeam frecvent că vin la castan trei soldaţi. Veneau din zona Habra, treceau pe la Castanul Uriaş şi mergeau la Observator. Erau nişte puncte strategice. De la Habra veneau pe vârful dealului, pe la Dumbrăviţa, pe la Rus, apoi veneau la Castan şi se duceau la Observator. Observatorul este pe cel mai înalt vârf din această zonă. Patrulau pe această zonă aşa cum umblă cei de la Frontieră, iar Castanul era punct militar strategic, pentru că de aici se vede toată zona. Soldaţii verificau dacă foişorul de la Observator este în regulă, îl tot scuturau să verifice dacă nu s-a stricat”, spune Ioan Pricop.

Nu se ştie cum de a rezistat Castanul Uriaş sute de ani: „au fost mulţi castani pe Vârful Dii, iar castanul acesta mare a prins un loc mai ferit şi a crescut foarte puternic. Castanii bătrâni s-au mai uscat, alţii au mai fost tăiaţi de oameni pentru podele în grajd, dar apoi a plantat CAP-ul alţi castani. Lemnul de castan nu are fibră bună, se desface, de aceea nu-i folosit decât pentru podele în grajd şi pentru foc”, spune Ioan Pricop.

Poveşti de dragoste au tot fost la umbra Castanului Uriaş. Că pe aici, pe vremuri, se ţinea „Balul Castanului”. Pe vârful Dii se adunau feciorii şi era mare joc şi distracţie. Se organizau fel de fel de concursuri de îndemânare sau forţă: „Ne întreceam la trânte, şi erau fel de fel de probe, care-i mai tare.

Duceam acolo carne, miei, vin, ţuică şi tot petreceam, de pe la ora 4 după-masa, până dimineaţă. Nu aveam ceteraşi, că pe atunci era numai un acordeonist în sat. Făceam un foc imens, când se însera, şi nici nu pot descrie cum ne distram.

Interesant era că la petrecerile acestea organizate pe Vârful Dii de către băieţii din sat nu participau fetele. Că nu le lăsau părinţii. Că atunci nu era ca şi acum, că merge fata la băiat”, îşi aminteşte Pricop.

Oricum, Castanul cel bătrân este un loc special pentru cei din sat, aşa că mulţi au dorit să-şi lege povestea de dragoste de povestea castanului. De aceea, nu puţine sunt cazurile de cereri în căsătorie la umbra Castanului Uriaş. Astăzi ar fi mai greu să fie cineva cerută de nevastă acolo, probabil şi din cauză că zona este inundată de mărăcini şi spini: „acum nu mai curăţă nimeni pământul din zonă, dar atunci era ca-n palmă, nu găseai un spin”.

Interesându-ne de povestea Castanului Uriaş, am întâlnit-o şi pe Clara Pop: „şi noi am avut vreo 7 – 8 castani foarte buni, dar toţi se usucă. Foate rău îmi pare. Da, au fost foarte multe poveşti de dragoste frumoase, cândva, legate de Castanul Uriaş, dar acum parcă nu le mai arde tinerilor de aşa ceva.

Pe cărările din zona castanilor era loc de întâlnire, iar feciorii îşi dădeau loc de întâlnire cu fetele pe acolo. Castanul Uriaş este de pe vremea turcilor. Are sute de ani”.

„Este foarte frumos în zonă şi ieşea lumea la iarbă verde. Zeci de oameni ieşeau, în special la sfârşit de săptămână, pe Vârful Dii, la iarbă verde. De asemenea, când ieşeau copiii de la şcoală şi de la grădiniţă, mergeau tot pe Vârful Dii, unde se jucau la umbra copacilor. Chiar şi profesoarele şi educatoarele îşi ţineau aici unele ore sau ieşeau cu copiii în excursie”.

Bineînţeles că nu pot lipsi legendele despre comori îngropate de teama invadatorilor, şi se pare că zona unde a crescut Castanul Uriaş ar fi un loc special în acest sens: „se mai spune că mai demult s-au căutat în zona Castanului şi ceva tunele. S-au făcut unele săpături în ideea că ar fi fost probabil ascuns ceva aur în zonă. A venit de la Bucureşti cineva cu ceva aparate care văd la 8 metri în pământ. Au fost să verifice pentru că există unele legende că s-au ascuns pe acolo comori pe vremea turcilor, de frică să nu le prade invadatorii. Au găsit ceva găuri cu acele aparate. Dar nu au insistat, nu au spus la nimeni nimic. Probabil acele galerii sunt de pe vremea Austro-Ungariei”.

De asemenea, pădurile din zona Castanului Uriaş au fost o perioadă locul în care s-au ascuns de securişti cei care aveau curajul să ţină piept regimului comunist. Iar satul Unguraş se poate mândri şi cu astfel de oameni de caracter: „mai demult, un om din sat, Gheorghe Dobrican, a fost declarat «chiabur» pentru că tot acest pământ era al lui. L-au dus şi l-au închis, dar n-a mai venit în veci înapoi, ne povesteau bătrânii satului. Şi apoi l-au băgat, tot din motive politice, la închisoare, pe Ioan Dobrican, pe care l-au ţinut 8 ani în chinuri şi torturi. Şi au fost şi alţii din comuna noastră în această situaţie. Socrul meu îmi povestea despre chinurile pe care le-au îndurat cei care n-au fost de acord cu comunismul. Se ascundeau săracii în pădurile din zona Vârfului Dii, din zona Castanului Uriaş”, ne-a povestit Clara Pop.