Casa Pălăguță din Muzeul Satului, Baia Mare

Muzeul este locul de adeverire a identității noastre colective... în fața celorlalți... în fața alterității... și între noi. Aici casele ajung cu rădăcinile rântuzite, aici obiectul muzeal își caută seva în sufletul nostru, al urmașilor; știindu-se că înaintașii ne sunt prima parte a neamului, iar în casă se tezaurizează esența acestuia ca instituție primordială, sigură și perenă. Chiar dacă muzeul este un sat al satelor, el nu are meleaguri, nu are adresă, nu are vecini și indică doar ancestralitatea noastră.

Aici, în muzeu, fiecare exponat nu depune mărturie numai despre stăpânii săi, căpătați în timp, el ne vorbește și despre etnia acestuia, despre ethosul și toposul de unde a fost extras la un moment dat. Aici, în muzeu, fiecare obiect participă, într-un fel, la o poveste, „perefăcută”, apoi reconfigurată, după ce ani și ani, uneori sute de ani, respectiva entitate muzeală și-a stâmpărat doar propria identitate, și-a limpezit icoana, și-a hotărnicit statutul.

Atestată documentar la 1360, comuna Desești este foarte bine reprezentată în Muzeul Satului din Baia Mare. În primul rând, această prestigioasă instituție județeană de cultură se poate mândri cu prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș și din lume, respectiv Poarta Traian Bilțiu - Dăncuș (1936). Neprețuitul exponat a încununat, la acea vreme, intrarea în județul Maramureș, în satul Crăcești (azi, Mara) și este opera unui creator cult, pictorul Traian Bilțiu - Dăncuș.

În cel de-al doilea „caz” este vorba despre „Casa Pălăguță”, din Desești (Roman Palaga); în fapt o casă de locuit, construită în prima jumătate a secolului al XIX -lea, o construcție „cu două încăperi și pipniță”, adică cu casă și tindă, cu pivniță sub camera mare. Aveau pivniță doar familiile înstărite, avute, ceea ce și constituia un motiv de distincție socială. Aceasta era prevăzută cu stelaje (rafturi), polițe din scânduri groase, care să reziste greutăților pe care le susțineau. În pivniță, gazda își ținea toate cele pentru iarnă, între care butoiul cu varză, butoiașele cu murături, berbințele cu brânză, poamele (mere, pere și prune uscate, struguri, nuci, alune), cartofi, sfeclă și altele. Atunci când se „umbla” la butoiul sau butea cu vin, la coșul cu horincă, pivnița se anima, căci aici erau găzduite astfel de bunătăți, de la anumite neamuri, vecini și prieteni; iar acestea trebuiau „cușăite” (degustate) ca să se vadă cum s-au „tomnit”, cum se prezintă. 

„Casa Pălăguță” din Desești a fost identificată în teren, în anul 1979, de către doamna muzeograf Janeta Ciocan. În anul 1980, casa a fost strămutată în muzeu, de către echipa  coordonată de către restauratorul instituției noastre, Gheorghe Dâmb.

Pe Dealul Florilor, respectiva casă a fost ridicată întocmai cu situația ei inițială, adică peste pivniță și fundație, făcute din piatră de râu, cu grosimea zidului de aproximativ 50 de cm. Celor două încăperi li s-a respectat destinația inițială (casa cu cuptor și tindă, cu „băbuie”, cu pardoseală de lut, având dimensiunile de 4,20/3,50 m și respectiv 3/3,50 m.

Obiectivul a prezentat interes deosebit, în primul rând datorită pereților din lemn de ulm, dintr-un singur copac, un lemn mai rar în zonă, cioplit pe patru fețe, iar îmbinarea pereților și chiotorilor făcându-se în unghiuri drepte. Butea casei s-a realizat prin iscusința maistărului constructor care, mai întâi, alegea lemnul din pădure, îl tăia în zilele de iarnă cu lună plină, aducându-l acasă în zilele de dulce. După trei-cinci ani în care era lăsat la uscat, la scut, dar în bătaia vântului, lemnul era crăpat, despicat pe fibră, cu ajutorul securilor anume pregătite de către coaciul satului, cu icuri (pene sau găvoazde) de fier sau lemn, iar apoi se fasona cu plancaciul sau barda. Numai anumiți meșteri se pricepeau la fasonat, iar convingerea lor era că lemnul astfel prelucrat era mult mai trainic, mai rezistent în timp, chiar și față de cel prelucrat cu fierăstrăul (joagărul, firizul sau draciul), iar mai târziu cu gaterul pe apă.

Acoperișul este în patru ape, cu corni lungi de șase metri, îmbinați, la rândul lor direct pe grindă, iar dranița a fost și este de brad, lungă de 0,80 metri, bătută la un rând. În camera de locuit există un cuptor cu vatră deschisă, poziționat în dreapta ușii, realizat din lespezi de piatră, zidite cu pământ. Fumul era condus în tindă prin horn, „la băbuie”, de unde apoi „urca pe gura podului”. Sistemul de iluminat era asigurat de către ferestre, de „lumina din vatră” și de „o lampă cu petrol”.

Cu siguranță că tezaurul de neprețuit al acestei case îl reprezintă poveștile generațiilor care au viețuit în ea. Există o „dulceață a satului”, așa cum există o „dulceață a copilului” sau  „a bunicilor” pentru că istoria s-a „ales” la sat și se stâmpără la oraș, în muzee și în sufletele noastre tânguite. Satul rămâne, oarecum, un fel de purgatoriu remanent, prin bunul-simț și prin cei șapte ani de-acasă.

Muzeul Satului este lectura noastră despre etnoistoria înaintașilor binemeritați de la soartă.

Bibliografie

1. Bilțiu, Pamfil, Prelucrarea artistică a lemnului în arta populară din Maramureș, Editura Eurotip, Baia Mare, 2010;  

2. Dăncuș, Mihai, Zona etnografică Maramureș, Editura Sport-Turism, București, 1986;

3. Dăncuș, Mihai, Casele nobililor români din Maramureş în sec. XV-XVII, lucrare mss.