„Cartea risipirilor” sau scrisul ca o vindecare

Aşa cum ne-a obişnuit deja în ultimii ani, în preajma zilei sale de naştere, scriitorul dr. Nicoară Mihali lansează o nouă carte dedicată maramureşenilor şi nu numai. Este a 32-a carte a temerarului nostru prieten literat.

 

 

Scriitorul dr. Nicoară Mihali a finalizat o nouă carte, care urmează să fie lansată în preajma zilei sale de naştere, mai exact, la sfârşitul acestei luni. Mereu neliniştit din curiozitate şi dorinţa de cercetare, sau pentru aflarea de lucruri noi şi poveşti inedite, Nicoară Mihali ne-a obişnuit ca în preajma zilei sale de naştere să lanseze o nouă carte, care să arate publicului preocupările sale din ultimul an.

Cartea aceasta este mai explicită ca niciodată. Bineînţeles că l-am întrebat, în primul rând, de ce a pregătit o nouă carte, aceasta fiind cea cu numărul 32: „Fiecare carte are o terapie a ei. Emil Cioran mereu spunea că n-a putut să doarmă în tinereţea lui şi în trei ani, cumulat, n-a dormit nici trei luni. Un prieten de-al său i-a spus că are o singură şansă să scape de moarte: să o păcălească scriind despre ea. Şi a reuşit să scrie şi, în acest fel, a păcălit moartea până la 84 de ani. Deci, scrisul a fost pentru Cioran ca o vindecare. Ei bine, de la o vreme

mi-am dat seama că şi pentru mine scrisul este ca o vindecare”, explică Nicoară Mihali.

 

Cartea care urmează să fie lansată se numeşte „Cartea risipirilor” şi „vorbeşte despre ce înseamnă cu adevărat să te risipeşti pentru nişte idei şi pentru alţii. Un an de zile am alergat disperat în ideea că voi ridica o statuie lui Pintea Viteazul, şi aproape când am abandonat ideea primarul din Groşii Ţibleşului mi-a spus că va da mâna cu primarul de la Botiza şi în spaţiul care se numeşte Drumul Haiducilor, la graniţa dintre Ţara Maramureşului şi Ţara Lăpuşului, se va ridica o statuie, iar acum câteva zile s-a sfinţit locul. Aşa că, în cartea mea este un capitol dedicat lui Pintea Viteazul. Aici am relatat ce risipiri am făcut în decursul unui an pe marginea unei cărţi care să-l facă cunoscut şi care să revigoreze şi să renască ideea de Pintea Viteazul.

 

De asemenea, există în carte un capitol critic, şi care îmi va crea mari probleme despre educaţie, unde am zis că este vremea să trag nişte concluzii după ce, mai bine de o jumătate de viaţă, am fost în slujba şcolii. În acest capitol nu i-am iertat nici pe cei care duc şcoala în apartamentul lor şi câştigă din meditaţii, nici pe cei care aleargă să-şi facă salariul de merit şi să nu-i intereseze, cu adevărat, performanţa în educaţie. Dar dincolo de critici sunt şi lucruri bune, copii minunaţi pe care i-am întâlnit şi pe care i-am promovat în permanenţă în paginile revistei Şcoala Maramureşeană. Iar concluzia este că e extraordinar de importantă această risipă: când parcurgi 300 de pagini să faci o prefaţă la o carte, când profesorii unei şcoli îţi cer să-i ajuţi în diferite proiecte”, spune dr. Nicoară Mihali.

 

Scriitorul spune că este o carte în care explică faptul că în ultimul an s-a risipit, dar de fapt este o oglindă a activităţii sale pe mai multe planuri, lucru care nu duce deloc a risipire: „Îmi programasem să duc la final un roman la care lucrez de 7 ani, îmi programasem să fac finalul unei trilogii de teatru, dar m-am trezit că fac de multe ori multe alte lucruri, că merg de 7 ori la Ardud pentru lansări de carte şi simpozioane. Şi din toate ‹‹risipirile›› acestea a ieşit o carte. Adesea nu este nevoie să scoţi o carte, dar dacă stai de vorbă la o cafea cu un om despre o carte, dacă omul respectiv şi-a pierdut pâinea şi tu îi dai o şansă să şi-o recupereze, dacă omul acela caută o cale şi tu îi dai şansa să o găsească, nu te gândeşti că trebuie să scoţi o carte care nu este programată şi nu trebuie să vină. Dar s-a născut o carte din care ai de învăţat multe lucruri. Iniţial, soţia m-a certat că nu-mi duc la bun sfârşit alte idei măreţe, dar i-am spus că este o carte a sufletului meu, a risipirii pentru prieteni şi pentru alţi oameni. Şi văzând-o că citeşte cu interes, am decis să o public, mai ales că primul meu critic rămâne soţia”.

 

Este a 32-a carte a lui Nicioară Mihali, dar el spune că nu asta e important. Cartea are 7 capitole dintre care cele mai importante sunt despre cărţi, despre învăţământ, despre Pintea Viteazul, despre Cetatea Ardudului şi ce înseamnă cavaleri şi mişcări secrete, articole, câteva reportaje şi are, la final, referinţe critice.

 

În final, l-am întrebat de ce are nevoie Nicoară Mihali de cărţi? „Tot ca un fel de terapie, pentru că eu am visat după teza de doctorat să am un curs cu studenţii şi să le transmit, după 50 de ani, câte ceva din cunoştinţele şi experienţa mea. Dar, încă dinainte de a ajunge la catedră, am fost eliminat. Şi mi-am zis că totuşi, ca să electrizez generaţiile care vin, să scriu şi să le prezint filme documentare. Şi am văzut că, şi prin această formă de manifestare, copiii au ceva de învăţat. Chiar dacă nu am contact direct cu studenţii, am contact direct cu elevii”.

 

„Fiecare carte are o terapie a ei. Emil Cioran mereu spunea că n-a putut să doarmă în tinereţea lui şi în trei ani, cumulat, n-a dormit nici trei luni. Un prieten de-al său i-a spus că are o singură şansă să scape de moarte: să o păcălească scriind despre ea. Şi a reuşit să scrie şi, în acest fel, a păcălit moartea până la 84 de ani. Deci, scrisul a fost pentru Cioran ca o vindecare. Ei bine, de la o vreme mi-am dat seama că şi pentru mine scrisul este ca o vindecare”.

Nicoară Mihali