Cartea neagră a comunismului: Începutul terorii

Stéphane Courtois afirma că „Regimurile comuniste au transformat crimele în masă în sistem de guvernare în plină floare.” În total, 94 de milioane de morți, fără să fie numărate și „decesele în exces” (scăderea populației cauzată de scăderea natalității). Numărul de decese dat de Courtois este următorul:

• 65 de milioane în Republica Populară Chineză
• 20 de milioane în Uniunea Sovietică
• 2 milioane în Cambodgia
• 2 milioane în Coreea de Nord
• 1,7 milioane în Africa
• 1,5 milioane în Afganistan
• 1 milion în statele comuniste din Europa de Est
• 1 milion în Vietnam
• 150.000 în America Latină
• 10.000 de decese în urma acțiunilor mișcărilor comuniste internaționale și a partidelor comuniste care nu erau la putere

Courtois susține că regimurile comuniste sunt responsabile pentru un număr de decese mai mare decât oricare altă ideologie sau mișcare politică, inclusiv nazismul. Statisticile victimelor fac referire la execuții, distrugerea intenționată a populației prin foamete, și decesele cauzate de deportări, muncă forțată, etc.

Istoria comunismului este, indiferent de ţara la care ne raportăm, o istorie a cruzimii, terorii şi execuţiilor. O lume utopică, impusă prin terorizare, care a ridicat ura la rang de doctrină. Vă invităm la un scurt tur în Arhipelagul GULAG. 

După o revoluţie şi o perioadă de haos, în noiembrie 1917, se instaurează primul guvern bolşevic din istorie. După preluarea puterii, bolşevicii şi-au propus să "exporte" comunismul în Europa. Mesajul bolşevicilor referitor la o "dictatură a maselor" devenise seducător într-o Europă de­vastată de război.

Conform teoriilor lui Marx şi Engels, comunismul ar fi trebuit să se instaureze în primul rând în spa­ţiul german industrializat şi nicidecum în Rusia ţaristă. În primele luni după "Revoluţia din octombrie", Le­nin şi Troţki împărtăşeau ideea că "re­voluţia proletariatului" nu trebu­ia să se limiteze la spaţiul rus, ci trebuia continuată spre Vest, în primul rând spre Germania. Confruntaţi cu dificultăţile guvernării Rusiei, liderii bolşevici au abandonat însă pentru o vreme ideea revoluţiei mondiale; ex­cepţia fiind Troţki, care a susţinut-o până la sfârşitul vieţii sale. După primul război mondial, în Germania, ca de altfel şi în statele dominante ale fostului Imperiu Habsburgic (Austria şi Ungaria), criza economică şi na­ţio­nală era la limite maxime. Iar situaţia politică la fel. Astfel că agenţii Moscovei au stabilit contacte cu radicalii de stânga, care au format partide comuniste imediat după sfârşitul războiului (noiembrie 1918). Încă înainte de primul război mondial, Partidul Social-Democrat din Germania reprezenta o forţă politică parlamentară. În perioada conflagraţiei, o parte dintre liderii grupărilor radicale ale acestui partid au început să militeze pentru în­cheierea războiului. Cea mai importantă voce a fost a Rosei Luxemburg, care a publicat mai multe scrisori antirăzboi, semnând sub pseudo­nimul "Spartacus". Ea şi l-a asociat pe Karl Liebknecht, care în calitate de deputat susţinea la tribuna Parlamentului aceleaşi idei. În ianuarie 1919, Partidul Co­munist va încerca o insurecţie în Berlin după modelul Petroradului din toamna lui 1917. Însă forţele de extremă dreapta germane, ajutate de social-democraţi, înfrâng revolta comunistă, Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht fiind prinşi şi ucişi. Ulterior, conducerea partidului va fi luată de Paul Levi, intelectual cultivat, dar fără carismă revoluţionară, care se va înscrie în Partidul Comunist din Germania în lupta electorală, renunţând la ideea de revoluţie.


La fel ca în Austria, în Ungaria exista o puternică criză a func­ţionarilor imperiali, care se aduna­seră în Budapesta, fără nici o perspectivă de viitor. Acestea şi alte tensiuni au fost exploatate de Partidul Comunist din Ungaria care s-a format sub conducerea ziaristului Bela Kun (24 noiembrie 1918). La cererea Antantei, Armata Română a intervenit în Ungaria, înlăturând re­gi­mul lui Bela Kun (august 1919). Acesta a fugit în Rusia Sovietică, iar Partidul Comunist a devenit ţinta re­gi­mului de dreapta al lui Miklos Horthy, instalat în noiembrie 1919. Partidul Comunist din Ungaria a func­ţi­o­nat în ilegalitate pe întreaga pe­rioadă interbelică.

Statul polonez s-a format după primul război mondial, prin unificarea unor părţi ale Poloniei istorice, din Imperiul Austro-Ungar şi Rusia ţaristă. La 16 decembrie 1918, gru­pările socialiste de stânga din noul stat polonez au fondat Partidul Comunist al Muncitorilor din Polonia. Încă de la început, noua organizaţie politică a militat pentru dezintegrarea statului polonez şi alipirea la Rusia sovietică. Şi Statul iugoslav a apărut după război, ca federaţie formată din  Serbia (care includea şi Macedonia), Bosnia-Herţegovina, Slovenia şi Croaţia. Diferitele grupări social-democrate din cele cinci pro­vincii au creat la Belgrad Partidul Socialist al Muncitorilor din Iu­gos­la­via, cu program comunist (1919). La alegerile din noiembrie 1920, partidul a devenit a treia forţă politică a ţării. După alegeri, la al doilea congres (Vukovar anul), s-a adoptat noua denumire a organizaţiei - Partidul Comunist din Iugoslavia, afiliat la Internaţionala a III-a. Deoarece co­mu­niştii susţineau politica Comin­ternului privind autodetermi­na­rea naţionalităţilor, printr-o lege specială a fost scos în afara legii (1921). Toată perioada interbelică, co­mu­niştii au funcţionat în ilegalitate.


Deşi Partidul Comunist din Ce­hoslovacia a apărut la 14 mai 1921, mişcarea comunistă activa în Ce­hoslovacia încă din 1918. În partea cehă a noului stat apărut după răz­boi, comuniştii acţionau în Partidul Social Democrat, care era la gu­ver­nare. Comuniştii slovaci, organizaţi independent, au încercat chiar o lovitură de stat bolşevică cu spriji­nul lui Bela Kun (1919). După unificarea din 1921, comuniştii cehoslovaci au funcţionat în cadru legal, fiind o importantă forţă politică.