CAROLINE JULER. Dor de Maramureş

Maramureşul găseşte în Caroline Juler unul din cei mai preţioşi ambasadori ai săi. Cartea sa, ‘National Geographic Traveler: România’, în care Maramureşul ocupă un loc aparte, s-a vândut în peste 100.000 de exemplare. Sunt 20 de ani de când Caroline Juler a vizitat pentru prima oară Maramureşul. A rămas ataşată de acest ţinut în care a învăţat înţelesul cuvântului dor.

Caroline Juler, originară din Ţara Galilor, a studiat literatura engleză şi istoria artei la Oxford Brookes University. Cu ocazia unui sejur de studiu, la Paris, îl redescoperă pe Brâncuşi, în care găseşte „o formă sclipitoare a adevărului” şi rămâne iremediabil prizoniera figurii marelui artist. „Şi cine nu poate fi atras de figura sa modestă şi plină de umor?”, se întreabă, retrospectiv, Caroline.

România era locul din care izvorâse acest geniu vizionar al sculpturii. Iar România tocmai trecuse printr-o revoluţie în care se dezbărase de regimul comunist.Caroline Juler simţea, şi ea, nevoia unei revoluţii; însă, a uneia care să-i transforme sufletul.

„Am citit, auzit şi am privit la televizor despre schimbările din Europa de Est, dar fără să simt cum a fost. În plus, simţeam nevoia unei revoluţii şi în interiorul meu. Acasă mă simţeam pierdută într-o lume în care valorile erau socotite greşit, cu banii pe locul întâi. În Europa de Est aşteptam să găsesc o atitudine mai bună, mai lină, mai reflectivă şi îmi imaginam discuţiile filozofice pe care voi, est-europenii, le-aţi fi avut. Am ales un drum aleator, sărind dinspre Cehia spre România, prin Ungaria”.

Prin intermediul unui pictor englez, Tom Mulligan, care făcea cercetări la Academia de Arte Plastice din Budapesta, Caroline Juler este îndrumată la un festival de arte, ţinut în aer liber, la Sfântu Gheorghe, Covasna. Drumul cu trenul de la Budapesta spre o ţară despre care, încă, nu ştia nimic. Zile pline de ploi, un cort mic împărţit cu o artistă, englezoaică din Hull, la un festival, unde aproape toţi artiştii erau unguri. În cortul strâmt, sub ploaie, este sfătuită Caroline să caute Maramureşul, de singura artistă româncă aflată la festival - un istoric de artă de la Bucureşti-, al cărei nume, cu regret, nu şi-l mai aminteşte.

„Decizia de a porni spre Maramureş am luat-o într-un minut, fără a şti exact la ce să mă aştept: o ţară rurală, plină de mister, probabil. M-a întâmpinat o grandoare la care nu mă aşteptam şi o linişte curată pe care mi-o doream. Nu ştiu cum sună, dar aveam nevoie de locuri şi oameni care să mă ajute să mă orientez în mine”.

Hotărâtă, porneşte la drum. Itinerarul trece prin biblioteca impresionantă a unei profesoare, plină de farmec şi curtoazie, din Cluj. Pe urmă, Baia Mare din anii ‘90: „Un oraş care dormea, cu atmosfera ciudată a vechiul Hotel Carpaţi, cu mobilierul şi decoraţiunile lui severe. Ultima aventură: „cursa (autobuzul –n.r.) pentru Deseşti, peste munţii Gutâi, în maşina veche, veche şi revelaţia de codri bogaţi despre care doar am visat, comparabili numai cu frumoasele păduri de la Tuşnad”. 

La Deseşti, Caroline rămâne „pe ospăţ şi în găzduire” la doamna Parasca Făt sau Pasha, cum îi spune ea; „persoană energică, extrem de frumoasă, imaginativă, căruia îi rămân datoare pentru experienţe care mi-au schimbat viaţa”. Cu Pasha, Caroline Juler vorbea în franceză.

Limba română avea s-o înveţe mai târziu, în Anglia, din cărţi, dar mai ales cu sprijinul profesoarei Călina Gogălniceanu, din Iaşi, care preda cursuri de limba rămână la Londra.

Astfel de amintiri, despre oamenii care au ajutat-o să cunoască Maramureşul, evocă, în spatele recunoştinţei, trăiri intense pe care, însă, scriitoarea nu le afişează cu emfază, ci doar le expune cu modestie, lăsând cititorii să le intuiască profunzimea. Caroline Juler a ales să vorbească despre legătura ei cu Maramureşul, povestind despre oamenii locului.

„Georgeta Iuga, din Baia Mare, m-a primit ca oaspete în 1995 şi, de atunci, am devenit prietene. M-a primit în casa sa săptămâni întregi şi m-a condus prin multe sate din Maramureş, inoculându-mi un respect profund pentru cultura şi civilizaţia moroşană. Georgeta Iuga este arheolog, antropolog şi artist – pictează icoane pe sticlă- şi are o viziune înaltă şi mândră despre Maramureş, pe care mi-a comunicat-o foarte clar. E şi ghid turistic. M-a condus la Breb, unde l-am întâlnit pe Petru Pop-a Niţi, renumit pentru sculptura sa religioasă în lemn şi în multe alte locuri în care am putut vedea vechi meşteşuguri. Şi, mai ales, plimbările lungi peste munţi, în plină natură. Odată, ne-am oprit pentru prânz la un schit nou, aproape de Budeşti, cred. Un prânz simplu, dar foarte gustos.

Un călugăr tânăr ne-a povestit că fusese pilot de avioane comerciale. În 2001, în luna mai, Geta a aranjat un traseu cu căruţe: de la Budeşti spre Hoteni (unde am văzut Tânjaua, înainte să devină un pic prea comercială), Călineşti, Glod, Slătioara. A fost superb, iar frumuseţea a fost accentuată şi de norocul de a fi cu cineva care iubeşte şi cunoaşte ţara atât de bine. În acest drum am fost găzduiţi la Slătioara de familia Diertic. Domnul Gheorghe a fost profesor şef (probabil director –n.r.), iar Ioana, soţia, profesoară, amândoi la şcoala din sat. Oameni foarte educaţi cu care puteam să vorbim fără limite: filosofie, cărţi, religie. Oameni deschişi, primitori şi de încredere. Oameni rari. O familie ce ne-a îmbrăţişat cu un drag de neuitat. Niciodată nu am avut o asemenea experienţă de apropiere, de la nimeni, cu excepţia familiei mamei mele, acum mult timp. Domnul Gheorghe a murit. Devastator!”.

Tot la Slătioara, împreună cu Kit, prietenul ei, avea să-şi stabilească Caroline Juler reşedinţa maramureşeană. Şi cum altfel, dacă nu într-o casă tradiţională. „Casa am adus-o de la Budeşti, unde proprietarul nu o mai dorea, considerând-o mică şi incomodă pentru folosinţa sa. Am găsit casa cu ajutorul unei doamne deosebite, Ana Crăciun, care trăia la Budeşti şi la care am stat de câteva ori în gazdă. O femeie cu un caracter şi o inteligenţă deosebite. Ana a luat o secure şi a lovit lemnul casei, să ne demonstreze că e bun. Casa a fost construită cam cu 80 de ani în trecut. Din cauza lipsei de bani, după ce am cumpărat casa şi am demontat-o la Budeşti, a trebuit să stea acolo doi ani înainte s-o putem muta la Slătioara. Are 11 x 7 metri, acoperiş din şindrilă, două camere şi o prispă ce se întinde pe trei dintre laturile casei. În Maramureş am scris mult, în caiete, de mână, dar numai note, impresii, fără scopul de a crea o carte.

Aş mai adăuga că am mers odată la Sârbi, unde am întâlnit un profesor care conducea un grup de copii pe care îi învăţa să danseze. Am asistat la o sesiune frumoasă într-o încăpere goală la şcoală, o sală nedecorată –un spaţiu spartan-, dar atmosfera a fost înălţătoare. Profesorul cânta la vioară, iar copiii jucau dansuri tradiţionale.

În plus au mai fost vizite la stâni (mai sus de Şurdeşti), la târguri de animale, cu căruţele şi caii care erau peste tot. Toţi oamenii aveau timp să vorbească cu toţi oamenii. Puteai să stai o jumătate de oră cu oricine. Toţi vroiau să ştie cine eşti, ce faci. Acum, am impresia că moroşenii sunt mai retraşi, mai tăcuţi şi e păcat.”

Acum, Caroline Juler lucrează la a patra sa carte. O carte despre păstorit şi transhumanţă. Pentru aceasta a stat zile întregi alături de ciobani, trăind printre ei, învăţându-le viaţa, studiindu-le meşteşugurile, ascultându-le poveştile despre traiul aspru, hoţi şi fiare sălbatice.

Regretul său este că nu a reuşit să participe la un ciclu complet al migraţiei turmelor în căutarea hranei; din primăvară, când acestea urcă la munte, până în toamnă, când sunt coborâte pentru iernat.

„Am crescut la ţară, aproape de fermieri, iar acum, am sentimentul că fermele devin prea mari, acum sunt afaceri, agribusiness şi grija pentru animale e la sfârşitul listei de priorităţi. Şi, oieritul, fiind o ocupaţie de bază, la ţară, are sens simbolic, religios pentru oameni – de fapt, la ţară toată munca e sfântă. E un fel de protest împotriva forţelor prea mari, corporatiste, care controlează hrana lumii. În România am văzut ciobani îmbrăcaţi în cojoace şi „bunde”. What more do you want?”

Caroline Juler simte importanţa şi semnificaţia aparte a Maramureşului, fiind singura zonă care, în cartea sa, este tratată într-un capitol separat, în afara regiunii din care face parte. E singurul judeţ al cărui nume apare, în cuprinsul cărţii, cu titlu distinct alături de celelalte capitole: Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat şi Crişana, Maramureş, Moldova, Dobrogea. De altfel, pe coperta primei ediţii, cea din 2007, în limba engleză (ediţia în limba română a fost distribuită, în 2010, prin intermediul acţiunii Biblioteca Adevărul), este prezentă şi fotografia unui mândru moroşan, alături de Mănăstirea Voroneţ şi o cetate medievală. În corespondenţa purtată –prin poşta electronică-, de fiecare dată, la început sau la sfârşit, Caroline Juler nu a uitat să adauge încă un nume la lunga listă a oamenilor de cultură, străini, care iubesc şi respectă aceste meleaguri...Oameni care au reuşit să vadă sub suprafaţa slinoasă a nepăsării politicii româneşti ce vrea, acum, să tragă brazde regionale nefireşti. Oameni ca Lucy Castle, Peter Hurley, Kosei Miya, Peter Riley, care au reuşit să simtă şi să se apropie de ceea ce noi, ca un blestem parcă, ne depărtăm tot mai mult.

În 1998, Caroline Juler a scris „Blue Guide Romania” (Ghidul albastru al României) despre care ziarul londonez ‘The Guardian’ a afirmat că reprezintă o descriere de neegalat a istoriei, artei şi arhitecturii din România.

Tot sub semnătura sa, în 2003, apare „Searching for Sarmizegetusa” (În căutarea Sarmizegetusei), iar în 2007, „National Geographic Traveler: România”, care s-a vândut în peste 100.000 de exemplare.

„Mă bucur nespus de mult să prezint o altă imagine a României, aici în UK. Daţi României timp şi vă va arăta tot ceea ce este. Şi este total diferită de orice îşi imaginează britanicii” - a spus autoarea, cu ocazia lansării acesteia. În prezent, lucrează la o nouă carte despre oierit şi transhumanţă.

„Încă din secolul al XIV-lea, Maramureşul a fost considerat parte a Transilvaniei, dar poziţia lui izolată şi tradiţiile specifice i-au conferit regiunii un caracter distinct. (...) Locuitorii săi, moroşenii, sunt foarte respectaţi pentru priceperea lor în arta cioplitului, pe care au perfecţionat-o mai bine de 900 de ani. Capodoperele lor sunt bisericile de lemn, cu clopotniţe înalte şi ascuţite, cu acoperişuri de şindrilă în două ape, care au devenit o trăsătură distinctivă a peisajului. (...) Cunoscută ca Troiţa Rednicenilor, aceasta este cea mai veche din Maramureş. ... Nimeni nu cunoaşte originea crucii. ... Deşi au dispărut în cea mai mare parte a Europei, troiţele au supravieţuit remarcabil de bine în România... Locuitorii Berbeştiului îşi iubesc troiţa şi au refuzat oferte generoase de a o vinde, iar atunci când un istoric de artă a sugerat mutarea acesteia la Muzeul Satului din Bucureşti, au ameninţat cu incendierea satului”.

 

Caroline Juler, National Geographic Traveler: România