CARIERA - VIS SAU COŞMAR

Relaţionarea cu persoane din diverse domenii de activitate m-a condus la concluzia că este necesară realizarea unei coloane care să prezinte plusurile şi minusurile pe care acestea le au.

Principalul motiv: ideea că „acolo” sau „dincolo” e mai simplu, mai atractiv, mai dinamic, colectivul e mai unit etc., oferă tuturor posibilitatea de a visa că, la un moment dat, s-ar putea îndrepta spre un loc de muncă mai „altfel”. În plus, în momentul de faţă, pentru multă lume, conceptul de carieră a devenit modul de viaţă şi, în consecinţă, un vis sau, după caz, un coşmar.

Această coloană nu se doreşte a fi nici o apologie a unui loc de muncă anume, nici o analiză SWOT, care să întărească convingerea celui ce o citeşte că îşi doreşte să fie parte dintr-un domeniu de activitate sau altul.

Principalele concluzii sunt obţinute într-un mod empiric de pe eşantioane de persoane nereprezentative cantitativ, dar prezente în aceste medii în mod activ. Pentru acurateţea rezultatelor, cei intervievaţi nu vor fi parte a conducerii, a zonelor de coordonare şi control etc., ci vor fi simpli lucrători.

Ideea cu care pleacă majoritatea cadrelor didactice în această meserie, aceea că vor deveni „dascăli” (adică vor fi respectaţi precum) aşa cum au citit în cărţile de clasa a patra, şi vor fi temerari pe „ogoarele proaspete şi dornice să rodească” ale minţilor tinere, este una nobilă şi frumoasă şi demnă să insufle unui spirit tânăr dorinţa de a lupta. Din păcate, după primul fluturaş de salariu, identifică cu spaimă insuficienţa greutăţii acestui spirit.

Unii, în dorinţa de a-şi demonstra lor înşişi şi altora că nu cedează în faţa unui element atât de nesemnificativ din viaţă ca materialul, continuă şi se luptă cu minţile tinere care vin dornice să înveţe... circa cinci elevi din treizeci... restul fiind prezenţi din motive „temeinic inutile”: obligaţi de părinţi, de stat (până la zece clase), sau de plictiseală. Oricum cei puţini sunt pierduţi repede între cei mulţi care ştiu cu certitudine că vor termina liceul „pentru că aşa trebuie”.

Una dintre marile „bucurii” ale dascălului este să-i audă pe cei mulţi „propovăduind” importanţa matematicii (de clasa a doua) în a număra oi şi fotbalişti pentru ca apoi să devină milionari. Sau a limbii române pentru a deveni lideri politici şi primari de sectoare „care este”, care în timp ajung să îmbunătăţească DEX-ul şi DOOM-ul de la DOOM II .... DOOM X până ce ajungem la ipostaza în care orice scriem e corect şi orice spunem este bine.

În contactul (a se citi placajul) cu părinţii „dotaţi” financiar, care transmit la rându-le „experienţa de viaţă” către copii, respectiv valorile cu care au crescut şi care ne învaţă că dacă „ai parte, ai carte”, majoritatea ajung să renunţe la a mai propovădui inversul zicalei, deoarece se pare că azi nu se mai aplică (cel puţin în zonă).

Pentru cei care totuşi, după toate astea, se decid să rămână şi să lupte, apare adevărata luptă: identificarea unui post, accederea înspre acel post şi, nu în ultimul rând, „menţinerea” lui (asta cu voia domnului… director… sau inspector).

Dai un examen, pe care dacă îl iei cu nota maximă, poţi concura pentru locurile de titular (cele două - trei scoase la concurs) alături de alte mii de absolvenţi din anul tău sau din anii anteriori.

Într-un sistem în care cei cu experienţă refuză să mai plece, iar directorii ţin „sub catedră” ore pentru pensionari sau pentru rude ale clientelei politice, la care sunt supuşi de voie de nevoie, ce rămâne de făcut este doar să umbli cu capul plecat şi speranţa în suflet pe la ISJ.

În situaţia în care „ai o pilă”, prinzi ceva la oraş, în lipsa ei, ceva pe la ţară. Aici e frumos pentru că, urmare a descentralizării, ai intrat direct în subordinea primarului, care, în unele zone, poate are chiar şi zece clase, şi consideră important să-ţi iei salariul şi banii de deplasare...sau poate nu. Poate decide să vină la şedinţele din şcoală şi să le arate el profesorilor cum stă treaba…se obişnuieşte. O parte care pare a fi apreciată de multă lume la profesia de cadru didactic pare a fi perioada lungă de vacanţă, fără a se lua prea mult în calcul faptul că din punct de vedere profesional este o perioadă absolut moartă, iar pentru cineva la început de carieră, să stea trei luni privind calendarul în aşteptarea posibilului job se poate dovedi a fi un chin.

Trebuie menţionată şi importanţa modului de păstorire a turmei de cadre didactice de către veşnic noul minister, care vine periodic (a se înţelege cam trimestrial) cu noi curricule şi programe care le fac pe cele anterioare perimate, în funcţie de sistemul pe care încercăm să-l copiem în acea săptămână. Astfel, struţocămila de moment generează această confuzie atât la nivelul cadrelor, cât şi al elevilor sacrificaţi anual pentru „încă un experiment”. Oricum, de la Abramburica încoace s-a mers întruna pe această placă în care încercăm la nesfârşit sisteme fără a aştepta să culegem şi eventualele rezultate în urma aplicării lor.

Dincolo de toate celelalte, cei ce rămân totuşi în sistemul naţional de învăţământ sunt ori foarte puţin dotaţi intelectual şi nu pot altceva, ori sunt cei care au înţeles cu adevărat că această profesie necesită vocaţie, adică chestia aia pe care ar trebui să o aibă preoţii. Şi aceştia merită din plin respectul generaţiilor care le trec prin mâini, şi de obicei îl şi au. În timp, pe măsură ce trec anii, ajungem să-i uităm, dar la momentele de bază ale vieţii alegem să-i readucem în memorie pentru diferite lucruri spuse, arătate şi în special pentru cele exemplificate.

Pentru cei ce îşi propun să aleagă profesia de dascăl, rămâne o singură motivaţie viabilă, aceea că, peste timp, în generaţii succesive, câte doi-trei vor înflori înspre vreun domeniu şi munca lor nu va fi TOTAL INUTILĂ.

Cu experienţa de pe parcursul carierei de dascăl şi cele cumulate atât din contactul cu părinţii, cât şi cu sistemul de stat, ai posibilităţi multiple de reconversie profesională, astfel:

· şef campanie electorală pentru candidaţi dependenţi politic, care oricum câştigă;

· angajat la primărie, prefectură, consiliu judeţean, oriunde, oricum nu se face nimic;

Dream-job-ul pentru cadrul didactic: să lucreze într-un sistem de învăţământ occidental unde să simtă ce înseamnă respect pentru munca depusă. Pentru cei interesaţi de modul în care a fost privită această profesie de către oamenii care au iniţiat-o şi care au reuşit în timpuri (din păcate demult apuse) să îi insufle respectul la care mai tânjim, vă propun să citiţi „Dăscăliţa” lui Octavian Goga.

Varianta oficială:  

Profesorul se ocupă de elevi şi-i învaţă materia la care a fost specializat, dezvoltându-le cunoştinţele şi aptitudinile pentru domeniul respectiv.

Să predea materia respectivă conform programei şcolare, să urmărească evoluţia copiilor (prin teste scrise, examinări orale, discuţii libere sau activităţi practice), să adapteze predarea materiei la nivelul cunoştinţelor elevilor din clasă. Să stârnească interesul copiilor pentru subiectul predat, să organizeze activităţi independente, să ţină şedinţe cu părinţii, să coopereze, să comunice cu aceştia şi în alte moduri şi să îndeplinească funcţia de diriginte al clasei. Este specializat în predarea unei anumite materii sau grupuri de materii. Predarea materiei de specialitate necesită urmărirea constantă a evoluţiilor în domeniu, pentru a oferi elevilor informaţii de ultima oră.

În principiu, aproape de minimul pe economie, cel puţin în primii doi ani ca debutant.

Ustensile de predare conform fiecărei materii în parte (manuale şcolare, computere, echipament de laborator, hărţi, casete video, retro-proiectoare etc.).

Studii universitare (dacă nu, măcar o şcoală post-liceală cu specializare în pedagogie), să vă impuneţi autoritatea, să ştiţi să explicaţi şi să aveţi răbdare.