Cardinal italian, prim-ministru francez

Giulio Mazarin a murit la 9 martie 1661, la Vincennes. Al doilea cardinal devenit

ministru al Franţei, Mazarin, a deţinut o putere mai vastă decât cea a lui Richelieu. Detestat de poporul francez, prea puţin interesat de situaţia internă a regatului, Mazarin s-a preocupat de politica externă şi a lăsat în urma sa o monarhie franceză mai puternică.

Tinereţea lui Mazarin este destul de puţin cunoscută. Se ştia că s-a născut la 14 iulie 1602, la Pescina, în Italia. Familia sa era de origine genoveză, dar bunicul său s-a stabilit în Sicilia, acolo unde s-a născut tatăl lui Giulio, Pietro. Copilăria şi-a petrecut-o la Roma. Cel care avea să devină prim-ministru al Franţei s-a făcut remarcat încă din copilărie prin inteligenţa sa superioară. La vârsta de şapte ani a început să studieze la Colegiul Roman de Iezuiţi, chiar dacă nu a aparţinut niciodată acestui ordin religios. În cadrul acestui colegiu a studiat alături de Girolamo Colonna, viitor cardinal. Mazarin l-a însoţit pe Girolamo în Sania, la Madrid şi Alcala de Henares, unde a rămas o perioadă şi a studiat la universitatea locală Dreptul canonic.

Nobil roman, membru al unei familii protejate de puternica familie Colonna, Mazarin şi-a făcut un debut modest ca militar în armata pontificală, alegând apoi o carieră diplomatică. La şcoala guvernului pontifical fondată de papa Urban al VIII-lea, Mazarin a învăţat arta disimulării, pe cea a compromisului şi a maşinaţiilor ascunse, susţinute de o aparenţă plăcută şi o mare putere de seducţie. Acest gust pentru mister a contribuit la crearea legendei sale întunecate şi la alimentarea zvonurilor care au circulat pe seama sa, de tipul celui despre o căsătorie secretă cu Ana de Austria, mariaj inexistent în realitate.

Giulio Mazarin şi-a făcut prima apariţie pe scena politică a Franţei în anul 1630, printr-o lovitură de teatru: reprezentant al papei în cadrul negocierilor pentru succesiunea ducatului de Mantova, Mazarin şi-a făcut apariţia pe câmpul de bătălie, între armatele franceze şi cele spaniole strigând: „Pace! Pace!” În 1631, a fost semnat Tratatul de la Cherasco, foarte avantajos pentru francezi. Încântaţi, Ludovic al XIII-lea şi cardinalul Richelieu au dorit să-l cunoască pe Mazarin. Acesta a plecat la Paris unde a fost primit foarte călduros; Richelieu şi-a demonstrat recunoştinţa, dăruindu-i un lanţ de aur cu portretul lui Ludovic al XIII-lea, bijuterii şi o spadă foarte valoroasă.

Activitatea în serviciul lui Richelieu a reprezentat pentru Mazarin cea de a doua şcoală. Convins de faptul că, la Roma, cariera lui ar fi fost blocată de tabăra prospaniolă, Mazarin şi-a căutat un protector nou, pe măsura ambiţiilor care îl animau, astfel încât, în 1640, s-a îndreptat spre curtea regală a Franţei. Alături de Richelieu a deprins capacitatea de a lua decizii rapide şi ferme şi loialitatea faţă de superiori.

Continuându-şi activităţile diplomatice, Mazarin a primit în cele din urmă răsplata mult aşteptată pentru eforturile sale: în 1641, deşi nu era nici măcar preot, a fost numit cardinal, obţinând astfel un rang egal cu cel al prinţilor de sânge. Pe patul de moarte, Richelieu l-a recomandat regelui Ludovic al XIII-lea, care l-a primit în Conciliu, în 1642. În anul următor, Mazarin a devenit naşul viitorului rege Ludovic al XIV-lea.

Spre surprinderea generală, moartea lui Ludovic al XIII-lea nu a adus nici o schimbare în situaţia cardinalului. Devenită regentă, Ana de Austria l-a numit preşedinte al Consiliului de regenţă şi prim-ministru al Franţei. Mazarin a ştiut să-şi atragă simpatia reginei, dar noile funcţii le-a datorat în primul rând competenţei sale, fiind singurul care cunoştea în profunzime problemele statului. În plus, cardinalul era un bărbat singur, un străin fără legături de sânge cu marea nobilime franceză, un om care datora totul protecţiei reginei şi pe care Ana de Austria îl putea demite în orice moment. La vremea respectivă, Mazarin nu mai era „creaţia lui Richelieu”.

În anul 1643, Mazarin a preluat conducerea regatului Franţei. La moatea lui Richelieu, nici războiul cu Spania şi nici cel împotriva Habsburgilor din Germania nu erau încheiate. Victoria de la Rocroi asupra spaniolilor, înregistrată la cinci zile de la moartea lui Ludovic al XIII-lea, a fost de bun augur pentru Franţa, dar ţara era slăbită după nouă ani de războaie şi nevoile pentru continuarea luptelor erau mari. Ocupându-se de situaţia viitorului rege, cardinalul l-a învăţat pe rege să se ferească de două lucruri: dragostea pentru oameni şi ura faţă de ei, pentru că un monarh trebuia să fie atât de sus, încât pasiunile supuşilor săi să nu-l antreneze niciodată în vârtejul lor. Mazarin i-a insuflat regelui copil credinţa originii divine a monarhiei şi ideea că regele trebuia să se identifice cu Franţa.

Noile impozite, aplicate claselor privilegiate au fost violent respinse şi de populaţie şi de Parlament, ca şi edictul de la Toisé, din martie 1644, referitor la suprafeţele terenurilor construibile din cartierele mărginaşe pariziene. În consecinţă, presiunile fiscale s-au îndreptat asupra majorităţii tăcute, cea a ţăranilor, care aşteptau de la viitorul rege încheierea războiului şi a abuzurilor financiare pe urma sa. Revolte mocneau în zonele rurale, în cele din urmă ele izbucnind la Tours şi Rouergue.

În ceea ce priveşte marea nobilime, aceasta nu a depus armele şi a încercat să profite de perioada regenţei pentru a-şi asuma un nou rol politic. Aristocraţia nu dorea apariţia unui nou Richelieu şi nici nu accepta să se lase condusă de un cardinal italian. Prima tentativă de revoltă, din 1643, nu s-a dovedit prea serioasă şi ducele de Beaufort, liderul contestatarilor, a sfârşit în închisoarea Bastilia. Puternicii Gaston, d’Orléans, Condé şi alţi nobili importanţi ai regatului, convinşi că formează însăşi inima vie a statului francez, aşteptau ca regele să le răsplătească sacrificiile şi să le urmeze sfaturile.

Marii seniori refuzau să valideze deciziile regelui şi nu se fereau să le critice în public. Acest scenariu avea să se generalizeze şi să continue astfel până la Revoluţia franceză: la fiecare nouă slăbire a monarhiei, îndeosebi din punct de vedere financiar, puterea absolută a fost contestată, în ideea de a înlocui tirania ministerială cu judecata limpede a organismelor alese ale regatului. Mazarin a fost gata să se impună şi să pedepsească nesupunerile, dar, în 1647, situaţia monarhiei   s-a degradat şi mai mult: armatele franceze din Italia şi Catalonia se aflau în dificultate, iar neîncrederea în guvern împiedica umplerea visteriei. Fronda era pe cale să cuprindă Franţa.

Numeroasele crize care s-au succedat ori s-au suprapus au avut în comun ura profundă faţă de Mazarin. Parlamentarii au dat semnalul frământărilor în iunie 1648, redactând o cartă menită să destrame întregul edificiu absolutist construit de Richelieu. Mazarin a fost obligat să o accepte şi, în câteva zile, intendenţii şi-au părăsit provinciile şi nimeni nu a mai plătit taxele şi impozitele.

Cardinalul a aşteptat un moment prielnic, preferând să-şi concentreze eforturile asupra politicii externe. Din păcate, Mazarin a subestimat valul de revolte împotriva absolutismului, pornit chiar de la baza societăţii franceze. O nouă încercare de lovitură de forţă, la începutul anului 1649, când Parisul a fost asediat de armata lui Condé, a determinat fuga umilitoare a reginei şi a fiului ei la Saint Germain, episod care îl va marca profund pe tânărul Ludovic al XIV-lea. Temându-se de influenţa crescândă a prinţului de Condé, Mazarin a schimbat tactica folosită şi, pe data de 18 ianuarie 1650, l-a arestat. Această manevră a declanşat imediat revolta marilor familii ale regatului şi a unor provincii. Fronda prinţilor începuse.

Puterea regală a cedat şi Mazarin s-a retras în apropiere de Aix-la-Chapelle. Lipsa de popularitate a cardinalului a ajuns la apogeu; asupra lui s-au îndreptat mii de pamflete, adesea murdare, care circulau prin Paris şi prin alte câteva mari oraşe, numite de contemporani „mazarinade”. Între timp, Mazarin a întreţinut cu Ana de Austria o corespondenţă cifrată şi şi-a pregătit întoarcerea.

Diversele proiecte ale partizanilor Frondei au eşuat unul câte unul, Ludovic al XIV-lea a fost declarat major în septembrie 1651 şi Mazarin a revenit la conducerea Franţei în luna ianuarie a anului 1652. Fronda a fost înăbuşită şi Mazarin, aflat de această dată în slujba regelui, a întruchipat legitimitatea monarhică triumfătoare. Mazarin a supravegheat îndeaproape educaţia politică a lui Ludovic al XIV-lea, impunându-i să asiste la şedinţele Consiliului şi acordându-i întrevederi particulare.

Mazarin a avut o carieră diplomatică sinuoasă. De partea reuşitelor se situează tratatul de la Westfalia, care a permis Franţei să pătrundă definitiv în Alsacia. În 1659, o dată cu semnarea tratatului Pirineilor, Mazarin a triumfat, concretizând opera lui Richelieu. Pacea cu Spania a fost încheiată şi pecetluită de căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu infanta Maria Tereza, în vreme ce Franţa a primit provinciile Artois, Rousillon, Cerdagne şi sudul Luxemburgului.

În 1661, înainte de a muri, Mazarin devenise un fel de arbitru al Europei, profitând de declinul dramatic al Spaniei. Mazarin i-a lăsat regelui Ludovic al XIV-lea, finul său, întregul aparat politic pe care l-a format şi pe care regele l-a păstrat cu sfinţenie. Abilitatea politică a lui Mazarin a asigurat hegemonia franceză în Europa.

Bogăţia lui Mazarin a devenit legendară. Cardinalul a adunat treizeci şi nouă de milioane de livre, cea mai mare avere din secolul al XVII-lea, după cea a lui Richelieu. Transformată în monede de argint, ea ar fi cântărit trei sute de tone. Niciodată o avere personală nu a comportat mai puţine pământuri şi clădiri, şi atât de multe monede (banii lichizi însumau aproape şaptezeci de tone de argint) şi obiecte de valoare uşor de transportat şi de manevrat. Cardinalul era un colecţionar împătimit, căutând în toată Europa mobilier şi tablouri deosebite şi adunând peste două milioane şi jumătate de bijuterii, printre care cei „optsprezece mazarini”, diamantele de trei sute şi şaptezeci de carate pe care le-a lăsat moştenire regelui. Mazarin şi-a adunat fabuloasa avere prin posturile pe care le-a deţinut, cumulând funcţii şi diverse beneficii.