Caracalla „cel Mare”

La 8 aprilie 217, a murit Marcus Aurelius Antoninus, împăratul roman mai cunoscut sub numele de Caracalla. Acesta a făcut parte din dinastia Severilor, iar porecla de Caracalla derivă de la denumirea celtică a unei mantale ce se purta în Galia şi pe care împăratul o folosea adesea.

Ioan BOTIŞ

Marcus Aurelius Anto­ni­nus s-a născut la 4 aprilie 188, la Lugdunum (as­tăzi Lyon) şi a fost fiul cel mare al împăratului Septimius Se­verus şi al soţiei acestuia, Iulia Domna. Mama sa a fost o femeie foarte inteligentă şi cultă, fiică a preotului zeului Soarelui din oraşul sirian Emmessa. Aceasta a dus la Roma obiceiuri şi modele de viaţă siriene.
În anul 196, Caracalla a fost desemnat caesar, iar în 198 a primit titlul de augustus. Succesiunea lui Caracalla a fost o vreme periclitată de influenţa cres­­cândă a prefectului pretoriului, Plau­­tianus. Caracalla a reuşit să-l de­termine pe tatăl său să-şi piardă încre­derea în prefect şi să-l îndepărteze.

La moartea tatălui său, survenită în 4 februarie 212, Caracalla a devenit coîmpărat, alături de fratele său, Geta. Imediat după moartea tatălui său, Caracalla a început să şocheze prin comportamentul său barbar, fapt care
l-a făcut pe Dio Cassius, un important istoric al vremurilor respective, să spună că împăratul era bolnav fizic şi psihic. Primele semne ale tulburărilor sale au apărut chiar în Scoţia, unde o serie de indivizi din anturajul tatălui său, care nu erau de acord cu mani­festările brutale şi nedemne pentru un împărat ale lui Caracalla, au fost decapitaţi.
Moştenind pornirile despotice ale lui Severus, Caracalla a curmat fără să clipească întreaga opo­ziţie.

Ordinele lui Caracalla erau fără echi­voc: orice suspect, despre care doar se bănuia că nu ar fi un susţi­nă­tor al lui, trebuia executat fără jude­cată. Masa­crele dirijate de acest îm­părat sângeros au fost răspândite în toată Europa.
Istoricul englez Edward Gibbon l-a numit un „duşman al omenirii”. Scopul principal al politicii sale a fost întărirea puterii imperiale prin intimidare şi violenţă.
Caracalla s-a întors la Roma, însoţit de întreg anturajul său imperial. Ura
dintre cei doi fraţi a dus, în februarie 212, la asasinarea lui Geta în palatul din Roma, urmată de uciderea a mai multor mii de susţinători ai acestuia. Se pare că însuşi Caracalla şi-a înjunghiat fratele, Geta dându-şi ultima suflare în braţele mamei lor, Iulia Domna, constrânsă să domnească cu Caracalla din acel moment. Această crimă, ne spune Dio Cassius, l-a urmărit pe tânărul împărat până la sfârşitul vieţii, Caracalla având constant coşmaruri în care apăreau fantomele tatălui şi fratelui său. Cu toate acestea, Caracalla a continuat să-i persecute pe sprijinitorii reali sau presupuşi ai lui Geta şi a emis chiar un decret de damnatio memoriae împotriva fratelui său. Până şi menţionarea existenţei acestuia trebuia ştearsă din evidenţele istorice. După asasinarea fratelui său, a urmat asasinarea soţiei sale, Fulvia, aflată în exil, şi a membrilor cei mai apropiaţi ai familiei ei. Din porunca lui Caracalla, Fulvia a fost strangulată.

O răzbunare teribilă a avut loc în Ale­xandria, unde încercările lui Caracalla de a justifica asasinarea lui Geta au fost întâmpinate cu o atitudine batjocoritoare. O satiră apărută privind acel epi­sod s-a dovedit prea mult pentru răb­darea lui Caracalla şi, în anul 215, după ce le-a poruncit cetăţenilor să se adune pentru a-l întâmpina, a dezlăn­ţuit trupele asupra lor. Au urmat un măcel şi un jaf generalizat. Potrivit unor evaluări făcute de contemporani, la încheierea acestui măcel fuseseră ucişi în jur de 20.000 de oameni.

Caracalla a continuat politica lui Sep­timius Severus de întărire a auto­rităţii imperiale, având ca principal sprijin armata. Potrivit surselor istorice, Caracalla era un eretic şi un neglijent cu atribuţiile privitoare la conducerea imperiului. Cassius Dio a relatat că împă­ratul convoca curtea imperială foarte rar şi că, în timpul vizitei în Nicomedia, în 214-215, a delegat-o pe mama lui, Iulia Domna, să se ocupe de câteva probleme admi­nistrative.

Ca urmare a lungului proces de formare a statului, Caracalla a emis în pri­mul său an de domnie, 212, edictul Consti­tutio Antoniniana, prin care a extins acordarea cetăţeniei romane la nivelul tuturor bărbaţilor liberi din interiorul graniţelor Imperiului roman. Până atunci, doar locuitorii din Italia aveau drept de cetăţenie romană. În urma acestui decret a crescut baza de recrutare a armatei, pentru că legiunile aveau dreptul de a se servi doar de cetăţeni romani cu drepturi depline. În anul 212, deosebirea profundă dintre italici şi provinciali, dintre cuceritori şi cuceriţi a fost în principiu anulată,
iar Imperiul roman a fost transformat într-o comunitate cu parteneri egali.
Din cauza transformării pe care edictul a impus-o pe plan financiar şi social,
s-a ajuns la o demonetizare a noţiunii de cetăţean şi a valorilor tradiţionale ale acestei calităţi. Consecinţa cea mai evidentă a edictului dat de Caracalla a fost generalizarea numelui Aurelius, pe care l-au primit după proclamarea edictului toţi cei care nu aveau un nume roman  şi uneori chiar şi cei care aveau unul. În domeniul politicii religioase, deşi a rămas ataşat religiei tradiţionale, Caracalla a favorizat răspândirea credinţelor zeităţilor orientale: Serapis, Isis, Mithras.

Revenit la Roma, împăratul a fost ho­tărât să-şi lase amprenta asupra impe­riului. Ca mulţi alţi împăraţi înaintea lui, a început un program somptuos de construcţii. Caracalla a finalizat termele care astăzi în poartă numele. Acestea se întind pe o suprafaţă de unsprezece hectare pe Colina Celiană. Lucrările au fost demarate în anul 212 şi au fost finalizate în doar şase ani. Stabi­limentul nu era doar un complex de băi termale, ci, de fapt, se detaşau ca fiind unul dintre cele mai ample complexuri de agrement din Roma. Acesta a rămas funcţional timp de trei secole.
Băile lui Caracalla erau foarte populare printre romani. Ele puteau primi în acelaşi timp mai bine de 1.500 de clienţi. Complexul adăpostea nu doar bazine cu apă, ci şi biblioteci, magazine, statui monumentale, săli de masaj şi suprafeţe sportive (palestre). Cons­truc­­ţiile au ridicat probleme serioase pentru finanţele imperiului, probleme care au fost exacerbate de uriaşele creş­teri ale soldelor din armată, deoarece Caracalla a ţinut să se asigure de loialitatea acesteia. 

În faţa slăbirii monedei, Caracalla a fost determinat să facă o devalorizare a monedei. Diferenţa dintre valoarea reală şi curs era un mare câştig numai pentru stat, particularii neavând niciun profit. Edictul faimos al lui Caracalla poate fi considerat un dar mediocru oferit supuşilor, care devenind cetăţeni, erau obligaţi la noi sarcini fiscale.

Pe plan militar, Caracalla a dus o politică externă ofensivă. La est de Rin a dus campanii împotriva alemanilor, în 213, la Dunăre împotriva carpilor, în 214, iar în 215 a pornit un nou război împotriva parţilor. Caracalla şi-a luat numele de pacator şi praeseus, decla­rându-se un Alexandru al Orientului. Odată cu comportamentul barbar, Ca­ra­­calla a dezvoltat şi tendinţele expansioniste ale marelui rege al Mace­doniei. Atât de mult îl admira pe Alexandru Macedon, încât a imitat din ce în ce mai mult stilul de îmbră­căminte şi obiceiurile macedonene. A insistat chiar ca oamenii să adauge titlul „cel Mare” la numele său, aşa cum se petrecuseră lucrurile şi în cazul lui Alexandru.

Ambiţiile militare ale lui Caracalla au vizat în mod special Răsăritul. În Britannia a renunţat la toate cuceririle tatălui său. În loc să urmărească un obiectiv strategic serios, Caracalla a tânjit doar după gloria militară şi în acest scop a masacrat fără rost un trib germanic care era de fapt aliat Romei.
După ce a învins coaliţia de triburi barbare din zona Germaniei, Caracalla s-a pregătit să plece în Orient pentru a-i cuceri pe parţi şi pentru a restabili vechea provincie Mesopotamia şi noua frontieră pe Eufrat şi Golful Persic.

La frontiera de la Eufrat, Caracalla s-a gândit să reia politica radicală a lui Traian. A  înfiinţat o provincie romană în Armenia, după ce l-a îndepărtat de pe tron pe regele vasal Vologasus. Cara­calla şi-a propus să ajungă cu trupele romane dincolo de limitele la care ajunseseră Traian şi Severus. Expediţia a fost curmată de la bun început prin asasinarea împăratului la Carrhae.

Caracalla a fost unul dintre cei mai temuţi împăraţi pe care i-a avut Im­periul roman. S-a spus despre el că aprecia sportul şi luptele. Cu timpul a ajuns să fie convins de divinitatea lui. Obsedat de Serapis, zeul Soarelui cu care se considera înrudit,a poruncit să se bată monede care să proclame statutul său ceresc şi a pus să se ridice statui care să îl reprezinte ca pe un zeu egiptean. Istoricul roman Spartianus spunea că „acest împărat a fost cel mai crud dintre oameni”. Se pare că putea să fie şi generos, atunci când interesele personale nu-i erau periclitate. Atunci se afla în campanie dorea să trăiască precum un soldat obişnuit şi se spune că folosea o râşniţă a armatei pentru a-şi măcina propria raţie de cereale. 
Caracalla a fost asasinat în 8 aprilie 217, în timpul campaniei din Meso­po­tamia, la instigarea prefectului pretoriului, Marcus Opellius Macrinus, care s-a proclamat împărat. Sursele antice, Dio Cassius şi Herodianus, afirmă că a fost asasinat în timp ce se uşura, fiind ucis pe la spate de către un centurion pe nume Marţial, al cărui frate fusese ucis de împărat în urma unui denunţ calomnios. Marţial i-a împlântat împăratului un pumnal în ceafă, după care a fugit. Gărzile imperiale l-au ajuns şi l-au străpuns cu suliţele.  
Iulia Domna a fost deportată în Siria, din ordinul lui Macrinus. Acolo a intrat în greva foamei şi a murit. Sub Ma­crinus şi urmaşii acestuia, echilibrul economic al imperiului nu a putut fi restabilit. Din această cauză a urmat o perioadă de dezordine şi pe plan monetar. Moartea lui Caracalla a provocat o nouă eră de tulburări în tot imperiul. 
 

Caracalla în Dacia

Bun comandant militar, Caracalla a efectuat în anul 214 o călătorie în Dacia, în cadrul programului său militar de întărire a fruntariilor europene ale Imperiului roman. Prezenţa sa în Dacia este atestată de inscripţii numeroase şi de câteva fragmente statuare găsite la Porolissum (azi Moigrad, judeţul Sălaj). Cele două fortificaţii romane de la Porolissum, castrele, împreună cu un sistem defensiv complex, situat pe culmile sau la poalele Munţilor Meseşului, au reprezentat cheia de boltă a apărării romane în regiunea nord-vestică a Daciei.
Caracalla a fost singurul împărat roman care a vizitat importantul castru militar de la Porolissum. Cu ocazia vizitei sale, castrul a fost refăcut, iar turnurile porţilor, zidul de incintă şi barăcile au fost reconstruite. În clădirea centrală a castrului, în care se afla comandamentul garnizoanelor de la Porolissum, au fost realizate şi montate două statui colosale din bronz, care îl redau pe Caracalla pe cal, cu braţul drept întins în faţă orizontal. Momentul vizitei a reprezentat un eveniment major în viaţa provincială din Dacia. Tot în anul 214, alături de mama sa, Caracalla a vizitat Apulum.