Capitularea Cretei sau sfârşitul „Operaţiunii Mercur”

Atacul trupelor germane asupra insulei Creta a fost prima invazie aeropurtată în adevăratul sens al cuvântului, cu folosirea paraşutiştilor şi a infanteriei transportate cu planoare, e adevărat la o scară mult mai redusă decât viitoarele asalturi aliate din timpul debarcării din Normandia. Insula Creta a fost cucerită în totalitate de germani până la 1 iunie 1941. 

Trupele aliate au fost cantonate în Creta după declanşarea invaziei italiene în Grecia, pe 28 octombrie 1940. Deşi atacul iniţial al italienilor a fost respins cu succes de eleni, atacul declanşat de germani a dus la ocuparea Greciei şi evacuarea corpului expediţionar aliat din Grecia continentală. Evacuarea a fost făcută cu ajutorul navelor Royal Navy, o parte a soldaţilor fiind transportaţi în Creta, pentru întărirea garnizoanei din insulă. Forţele greceşti din insulă numărau aproximativ 9.000 de soldaţi, un batalion de jandarmi locali, garnizoana din Heraklion, elevii Academiei Jandarmeriei şi recruţi din centrele de instruire din Peloponez.

Contingentul Commonwealthului Britanic era format din cei 14.000 de soldaţi ai garnizoanei din Creta, la care s-au adăugat aproximativ 25.000 de soldaţi evacuaţi din Grecia continentală. Trupele evacuate erau formate dintr-o mare diversitate de soldaţi: unităţi ajunse în insulă cu efectivele intacte în frunte cu comandanţii lor, unităţi amestecate, organizate pe loc de ofiţeri cu iniţiativă, soldaţi rătăciţi din toate armele şi dezertori. Celor mai multe unităţi le lipseau armele grele. Cam o mie de greci aveau puşti „Gras”, fabricate în secolul al XIX-lea. Pentru restul armelor, demodate şi variate, grecii aveau aproximativ 30 de cartuşe pentru fiecare. Britanicii nu dispuneau de stocuri de muniţie de calibrele necesare grecilor.

Aliaţii dispuneau de 85 de piese de artilerie de diferite calibre, multe dintre ele capturate de la italieni, în nordul Africii. Aveau şi nouă tancuri Matilda II A şi 16 tancuri uşoare Mark IV B. Motoarele acestora erau vechi şi pe insulă nu existau mijloace tehnice pentru repararea lor. Din această cauză, majoritatea tancurilor a fost folosită pe post de cazemate, urmând să fie îngropate în cele mai primejduite sectoare. Controlul asupra porturilor şi aeroporturilor insulei Creta asigura britanicilor controlul asupra Mediteranei şi posibilitatea bombardării câmpurilor petroliere şi a rafinăriilor din zona Ploieştiului.

Dacă insula Creta rămânea în mâinile Aliaţilor, flancul sud-estic al Axei era ameninţat, Ploieştiul fiind în raza de acţiune a bombardierelor aliate cantonate în zonă. Principala preocupare a Înaltului Comandament German era în perioada respectivă pregătirea invaziei în Uniunea Sovietică şi de aceea era împotriva unui atac masiv în Creta. În schimb, comandanţii Luftwaffe doreau să-şi restabilească prestigiul după înfrângerea suferită în faţa Royal Air Force în timpul Bătăliei Angliei din 1940, mai înainte de declanşarea operaţiunii mult mai importante din URSS, aflată sub controlul forţelor terestre.

Adolf Hitler a fost cucerit de partea celor care propuneau declanşarea unei operaţiuni aeropurtate, subliniind că atacul asupra Cretei nu trebuia să se interfereze în nici un fel cu războiul împotriva sovieticilor. Înainte de declanşarea operaţiunii propriu-zise, aviaţia germană a lansat o serie de bombardamente asupra obiectivelor strategice din insula în încercarea de obţinere a superiorităţii aeriene. Campania a avut succes, RAF fiind nevoită să-şi evacueze aparatele de zbor în Egipt. Atacul trupelor germane asupra insulei Creta a fost prima invazie aeropurtată în adevăratul sens al cuvântului, cu folosirea paraşutiştilor şi a infanteriei transportate cu planoare, e adevărat la o scară mult mai redusă decât viitoarele asalturi aliate din timpul debarcării din Normandia.

Germanii mai folosiseră trupe aeropurtate pe scară mai mică în timpul invadării Danemarcei, Norvegiei, Belgiei, Olandei, Franţei şi Greciei continentale. Obiectivul operaţiunii aeropurtate germane a fost cucerirea punctelor cheie ale insulei, inclusiv a aeroporturilor, care ar fi fost folosite pentru transportul rezervelor şi proviziilor pe calea aerului. Comandanţii britanici erau informaţi despre iminenţa invaziei germane şi au pregătit poziţii defensive în apropierea aeroporturilor şi de-a lungul coastei nordice a insulei. Generalul german Freyberg a cerut permisiunea de a distruge toate toate aeroporturile din insulă, ceea ce ar fi împiedicat folosirea lor în cazul în care germanii ar fi cucerit insula. Cererea lui a fost respinsă. Amiralul Canaris, şeful Abwehrului, a raportat că în Creta se aflau doar 5.000 de soldaţi britanici, nu şi greci. Nu este clar dacă amiralul Canaris a fost dezinformat sau a încercat să saboteze planurile lui Hitler. Abwehrul a prezis că populaţia Cretei, datorită convingerilor puternice republicane şi antimonarhice, va întâmpina cu entuziasm sosirea soldaţilor germani, pe care îi va considera eliberatori.

Este adevărat că ultimul premier republican al Greciei, Eleftherios Venizelos, era original din Creta, iar sprijinul pentru idealul republican era foarte puternic în insulă, dar germanii s-au înşelat fundamental neluând în considerare patriotismul cretanilor.

„Operaţiunea Mercur” a început în dimineaţa zilei de 20 mai 1941 cu invadarea aeropurtată a insulei Creta cu unităţile de elită de paraşutişti ai armatei germane. Forţele germane, împărţite în trei grupuri de luptă, fiecare având un nume de cod (Marte, Cometa, Orion) erau formate din 759 de soldaţi transportaţi cu planoarele, 10.000 de paraşutişti, 5.000 de vânători de munte transportaţi pe calea aerului şi 7.000 de soldaţi debarcaţi în urma unei operaţiuni amfibii. Doctrina trupelor aeropurtate germane se baza pe paraşutarea unor efective reduse direct pe aeroporturile inamice. Aceste forţe trebuiau să cucerească perimetrul şi să neutralizeze bateriile antiaeriene, ceea ce ar fi permis aterizarea unor forţe mai numeroase aduse cu planoarele. Germanii s-au dovedit capabili să aprovizioneze trupele aflate deja la sol folosind pentru aterizare terenuri neamenajate. 

Germanii au folosit paraşute colorate după un anumit cod pentru a distinge proviziile paraşutate – armament, muniţie, alimente, medicamente etc. Echipamentele mai grele au fost paraşutate cu paraşute triple, special proiectate pentru a susţine greutăţi mari. Spre deosebire de practica din forţele aliate ale altor naţiuni, aceea ca paraşutiştii să fie lansaţi împreună cu armamentul personal, armamentul paraşutiştilor germani era lansat separat în recipiente de tablă. Această practică permitea lansarea rapidă a paraşutiştilor din avioanele de transport, dar îi lăsa practic dezarmaţi în primele minute după aterizare până la recuperarea armamentului lansat separat. Numeroşi paraşutişti germani au fost ucişi în timp ce încercau să-şi recupereze armele din recipiente. În ziua de 20 mai 1941, la ora 8 dimineaţa, paraşutiştii germani au aterizat lângă aeroportul Malene şi oraşul Chania. Germanii au suferit pierderi foarte mari în primele ore, în faţa batalioanelor neozeelandeze.

Cei mai mulţi atacatori ai primului val au fost ucişi de forţele aliate în imediata apropiere a oraşului şi a aeroportului. Numeroase planoare germane au fost distruse imediat după aterizare de focul mortierelor. Cei mai mulţi germani care au reuşit să iasă din planoare au fost eliminaţi de britanici şi greci. O parte a forţelor germane a aterizat mai departe de zonele desemnate de paraşutare, organizându-şi puternice poziţii defensive la vest de aeroportul Maleme. După prima zi de luptă, surprinşi de rezistenţa britanico-grecească, germanii au suferit pierderi extrem de mari, fără să reuşească să-şi atingă vreunul din obiectivele propuse.

În momentul declanşării bătăliei terestre, Aliaţii aveau avantajul superiorităţii numerice şi al supremaţiei navale. În schimb, germanii aveau supremaţia aeriană şi se bucurau de o mai mare mobilitate, ceea ce le-a permis să-şi concentreze forţele într-un mod mai eficient. În timpul celei de a doua zile a „Operaţiunii Mercur”, în condiţiile în care comandanţii aliaţi au avut probleme cu comunicaţiile şi cooperarea dintre unităţile lor, germanii au reuşit să cucerească aeroportul Maleme din vestul Cretei, ceea ce le-a permis invadatorilor să aducă noi trupe şi să copleşească numeric şi material forţele aliate. Germanii au reuşit să străpungă linia defensivă de la Heraklion, cucerind garnizoana grecilor şi docurile porturilor, dar au fost respinşi de contraatacurile grecilor. Mai multe unităţi germane au luat ostatici din rândurile populaţiei civile pentru a-i folosi ca „scuturi umane”.

Germanii au lansat manifeste prin care cereau capitularea imediată şi ameninţau cu represalii dure. Civilii din Creta au participat la luptele pentru apărarea insulei cu diferite tipuri de arme (inclusiv puşti vechi, din perioada războaielor cu turcii şi unelte luate din ateliere, grajduri sau bucătării). Cretanii au înlocuit rapid mulţimea de arme improvizate pe care le foloseau cu arme uşoare capturate de la germani. Acţiunile civililor nu s-au limitat numai la atacarea paraşutiştilor izolaţi, ci cretanii au participat şi la contraatacurile trupelor regulate.

Aceasta a fost prima dată în timpul războiului când germanii au întâmpinat o rezistenţă generalizată şi violentă din partea populaţiei civile, rezistenţă care le-a dat mari probleme.

După ce au depăşit şocul acestor acţiuni, paraşutiştii germani au reacţionat cu foarte mare violenţă. În condiţiile în care partizanii cretani nu purtau nici un semn distinctiv (insigne, brasarde, uniforme), paraşutiştii germani nu s-au simţit obligaţi să respecte vreuna dintre prevederile convenţiilor de la Geneva în caz de război. Germanii au reuşit să preia controlul aeroportului Maleme, în vreme ce forţele amfibii au debarcat în zona imediat alăturată. În momentul în care şi-au dat seama că deţinerea controlului asupra aeroportului Maleme este cheia apărării întregii insule, forţele aliate au organizat un contraatac în regiune cu două batalioane neozeelandeze şi două batalioane de maori. Paraşutiştii germani reuşiseră să stabilească poziţii defensive puternice,, iar nou sosiţii vânători de munte au întărit apărarea germană. După eşuarea atacului, forţele aliate s-au retras pe mai multe poziţii succesive spre estul insulei în încercarea de evitare a unei încercuiri. Până pe 27 mai, forţele de apărare din insulă au fost obligate să se retragă spre sud. Germanii au presat continuu, folosind o combinaţie a atacurilor de artilerie, aviaţie şi infanterie pe motociclete şi vânători de munte, folosirea tancurilor în regiunile muntoase ale insulei dovedindu-se imposibilă.

Comandanţii din Londra au ajuns pe 27 mai la concluzia că situaţia este fără speranţă şi au ordonat evacuarea trupelor aliate. Timp de patru nopţi, 16.000 de soldaţi au fost evacuaţi în Egipt cu mai multe vase. Aproximativ 1.000 de soldaţi australieni, neozeelandezi şi greci au rămas să apere retragerea şi evacuarea camarazilor lor. Aceştia au fost cu toţii luaţi prizonieri, răniţi sau ucişi. Insula Creta a fost cucerită în totalitate de germani până la 1 iunie 1941. În aceeaşi zi, garnizoana de 5.000 de apărători ai Sphakiei a capitulat. Date fiind pierderile grele suferite de paraşutiştii germani în Creta, Adolf Hitler a interzis efectuarea oricărei alte operaţiuni aeropurtate de mare amploare.

În schimb, Aliaţii au fost impresionaţi de potenţialul trupelor de paraşutişti şi au început crearea propriilor divizii aeropurtate. Bătălia din Creta s-a evidenţiat prin trei caracteristici principale: a fost prima invazie aeropurtată de până atunci, a fost pentru prima oară în timpul celui de-al doilea război mondial când britanicii au folosit datele după decriptarea codului Enigama şi a fost prima oară în timpul războiului când trupele germane au trebuit să facă faţă rezistenţei în masă a populaţiei civile. Forţele Aliaţilor s-au retras din Creta la 1 iunie, iar după această dată lupta împotriva invadatorilor a fost continuată de rezistenţa greacă. Comandanţii aliaţi au fost foarte îngrijoraţi de posibilitatea ca germanii să folosească Creta pe post de „trambulină” pentru atacurile împotriva Ciprului sau Egiptului, pentru a veni în sprijinul trupelor germano-italiene care luptau în Libia. Orice ameninţare din această direcţie a dispărut însă odată cu declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Pierderile din rândurile trupelor germane au fost foarte ridicate din punctul de vedere al lui Hitler, iar comandanţii germani au trebuit să refacă doctrina trupelor aeropurtate.

Victoria greu obţinută în Creta a eliminat posibilitatea folosirii pe scară largă a paraşutiştilor în timpul operaţiunilor din Uniunea Sovietică. Pierderea insulei Creta, în mod special ca urmare a incapacităţii britanicilor de a recunoaşte importanţa strategică a aeroporturilor, a fost un duş rece pentru guvernul de la Londra. Ca urmare, Royal Air Force a primit responsabilitatea apărării propriilor baze aeriene împotriva atacurilor terestre şi aeriene. Pentru a îndeplini aceste noi sarcini a fost creat în februarie 1942 „Regimentul RAF”.