Capela Sixtină

În ziua de 9 august 1483, a fost deschisă oficial Capela Sixtină. Numele capelei palatului papal de la Vatican este Cappella Sistina (în italiană) şi Sacellum Sixtinum Aedicula Sixtina (în latină). Capela Sixtină una dintre cele mai frumoase comori artistice ale lumii. A fost construită între anii 1472 şi 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele.

Capela se găseşte pe partea dreaptă a Bazilicii Sfântului Petru şi este cunoscută în toată lumea, fiind locurile unde se ţin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă şi datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.

Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime şi 13,41 metri în lăţime, corespunzând – conform tradiţiei biblice, dimensiunilor Templului lui Solomon.

Înălţimea capelei este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereţii laterali au 12 ferestre iar pardoseala este din mozaic policrom de marmută. Capela are două părţi: una mai mare împreună cu altarul, rezervată ceremoniilor religioase, şi alta mai mică pentru credincioşi.

Iniţial, pereţii capelei au fost pictaţi într-o perioadă extrem de scurtă, între iulie 1481 şi mai 1482. În timpul solemnităţilor mai importante, pereţii laterali sunt acoperiţi cu tapiserii executate după modelele lui Rafael. Planurile arhitectonice îi aparţin lui Baccio Pontelli iar lucrările de construcţie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino di Dolci.

Picturile de pe pereţii laterali au fost executate de cei mai mari artişti ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli şi de ajutoarele lor. Subiectele picturilor reprezintă teme de istorie religioasă, selecţionate după conceptul medieval de împărţire a istoriei lumii în trei epoci: de la Facerea lumii la darea Celor zece porunci, de la Moise până la naşterea lui Isus Cristos şi epoca creştinismului. Primul serviciu religios în Capela Sixtină a fost celebrat la 9 august 1483 şi a fost dedicat Înălţării la cer a Fecioarei Maria.

În anul 1508, papa Iuliu al II-lea i-a încredinţat lui Michelangelo pictarea plafonului, care iniţial  reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Artistul a depus un efort istovitor în cei patru ani în care a decorat capela.  A lucrat mai mult singur, stând zile întregi pe schele. 

Până la vârsta de 33 de ani, Michelangelo Buonaroti nu pictase decât un singur tablou. Papa Iuliu al II-lea şi-a asumat riscul şi i-a încredinţat pictarea tavanului Capelei Sixtine, comandându-i o frescă de o mie de metri pătraţi unui sculptor, genial cu siguranţă, dar care nu mai pictase decât un singur tablou în viaţa lui. Totuşi, arta pictării pe zidăria umedă nu îi era străină lui Michelangelo, deoarece, în timpul uceniciei sale în atelierele maestrului Domenico Ghirlandaio, realizase copii superbe ale frescelor lui Massacio din Florenţa.

În anul 1506, după ce a constatat starea de degradare a frescelor de pe platoul Capelei Sixtine, pictate cu douăzeci de ani înainte, Iuliu al II-lea s-a gândit să comande unele noi. Însă papa, care era uşor megaloman, nu era dispus să se mulţumească cu unul dintre miile de artişti formidabili care populau Italia la vremea respectivă. Lui îi trebuia un geniu. Singurul pe care îl avea la dispoziţie era Michelangelo, care lucra la sculpturile mormântului pe care Iuliu şi-l dorea a fi cel mai frumos din lume.

Papa le-a cerut sfatul celor din jurul său, în special arhitectului Donato Bramante, care se ocupa cu reconstruirea Basilicii Sfântul Petru. Or, se ştia că acesta nu-l suporta pe Michelangelo. În mod ciudat, însă, Bramante a încurajat alegerea lui Iuliu. Biograful pictorilor, Vasari, a explicat socotelile pe care arhitectul papal şi le făcuse. Susţinându-l pe Michelangelo, Bramante urmărea două lucruri: să-l împiedice să termine mormântul papei, care promitea să fie o capodoperă unică, sperând în acelaşi timp într-un eşec răsunător al lui Michelangelo, pentru ca, în cele din urmă, fresca Sixtinei să fie încredinţată protejatului său, Rafael Sanzio.

Simţind capcana, Michelangelo a ezitat îndelung înainte de a accepta cadoul otrăvit al papei. Chiar a încercat să fugă din Roma. Însă Iuliu nu i-a dat de ales şi l-a adus înapoi. Într-o scrisoare din 10 mai 1508, Michelangelo a anunţat că tocmai a semnat contractul pentru a picta plafonul Capelei Sixtine şi că se apucă de îndată de lucru. El mai pomeneşte şi că a primit o primă tranşă de cinci sute de ducaţi, din cele trei mii promise pentru lucrare.

Se pare că această lucrare a fost considerată o provocare de către genialul artist. Fresca era ocazia perfectă pentru ca geniul său să fie recunoscut de toată lumea şi pentru ca Bramante să fie umilit. La aceasta se adăuga oportunitatea de a-l linişti şi pe mai tânărul Rafael, care primise însărcinarea de a decora pereţii dormitorului papal.

Pentru că şi-a dorit un triumf total, Michelangelo nu s-a mulţumit cu comanda oficială, care îi cerea pictarea unor medalioane cu cei doisprezece apostoli şi ornarea compartimentelor centrale cu motive geometrice. Asta i se părea a fi „o realizare săracă”, îi scria el papei. De aceea i-a cerut să adauge nouă fresce consacrate Genezei, adică un total de 343 de personaje ce trebuiau pictate.

Primul strat de tencuială nu era suficient de rezistent, el înmuindu-se prea mult. Înlăturându-l, Michelangelo a folosit o nouă mixtură de tencuială, cunoscută şi azi, numită „intonaco”, inventată de unul dintre asistenţii săi, anume de Jacopo l’Indaco.

În trei luni, Michelangelo a fost gata cu schiţele şi a început marea lucrare cu Noe, deasupra intrării. Vasari ne spune că, după ce a terminat cartoanele pentru capelă, Michelangelo a tocmit mai mulţi pictori din Florenţa, de care a fost atât de nemulţumit încât le-a mulţumit, i-a concediat şi a hotărât să picteze totul de unul singur. La restaurarea frescei, s-au descoperit lucrări ale unor pictori asistenţi. Aceştia au fost probabil însărcinaţi să pregătească tencuiala, să aducă cartoanele, să scrie numele personajelor în cartuşe.

În ciuda a ceea ce se crede, Michelangelo nu a pictat lungit pe spate, ci în picioare, pe un eşafodaj. Se plângea adesea de poziţia chinuită şi de picăturile de vopsea care îi cădeau în permanenţă pe faţă. Din când în când, papa trecea să verifice cum avansează lucrarea. De fiecare dată, întâlnirile se terminau cu scandal. În timpul verii anului 1510, când lucrarea se afla la jumătate, papa l-a obligat pe Michelangelo să demonteze eşafodajul, pentru a putea avea o vedere de ansamblu asupra operei. Suveranul Pontif a fost atât de încântat încât nici nu l-a auzit pe Bramante, care i-a sugerat ca lucrările să fie continuate de Rafael.

Reinstalarea eşafodajului a costat mult, iar Michelangelo a rămas fără bani, aşa că a fost nevoit să plece după Iuliu, aflat în război, pentru a cerşi nişte bani de la el. Abia în februarie 1511 a putut să se reapuce de lucru. De această dată, lucrul a mers într-un ritm nebunesc. Michelangelo nici nu a mai folosit cartoane pentru a face contururile personajelor. După patru ani de „agonie şi extaz”, şi-a terminat în fine fresca, vernisată pe 1 noiembrie 1512, de Ziua Tuturor Sfinţilor. A fost un adevărat triumf. Cu toţii au fost nevoiţi să recunoască geniul lui Michelangelo, inclusiv Bramante şi Rafael.

Giorgio Vasari povesteşte: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare.” Artistul a folosit culori vii care, după renovarea Capelei Sixtine, între 1981 şi 1994, şi-au recăpătat în întregime strălucirea.

În anul 1535, Michelangelo a început pictarea peretelui de deasupra altarului, la cererea papei Paul al III-lea, cu tema Judecata de Apoi, pe care a terminat-o după şase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriaşe, fresca înfăţişează figuri şi scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credinţă.

Se mai spune că pentru realizarea operei din Capela Sixtină Michelangelo a folosit un cod extrem de greu de pătruns. Lucrarea s-ar baza pe coduri utilizate în kabala, toată opera făcând trimitere la mistica ebraică. Este posibil ca Michelangelo să fi folosit atâtea simboluri cabalistice datorită legăturilor lui de strânsă prietenie cu Giovanni Pico della Mirandola, cel mai important cabalist creştin al Renaşterii. De asemenea, a fost influenţat şi de Marsilio Ficino, fondatorul  Academiei din Florenţa, unde evreii cabalişti erau extrem de bine primiţi. 

Pe 31 octombrie 1541, papa a dezvelit cu mult fast pictura.

Autorităţile bisericeşti şi opinia publică au rămas stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nici o acoperire, în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. 

Artistul a fost învinuit de imoralitate, obscenitate şi blasfemie. Cardinalul Carafa a organizat o campanie („Campania frunzelor de viţă”) pentru acoperirea organelor genitale ale figurilor pictate. Cardinalul Carafa a fost susţinut în retuşarea picturilor de către monseniorul Sernini, ambasadorul de Mantua. Această acţiune a avut loc după moartea lui Michelangelo şi a fost executată de unul dintre ajutoarele sale, Daniele de Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii ’90 ai secolului al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.