Cand Parisul stranuta, Europa raceste

Ne aflam in fata uneia din cele mai grave crize cu care s-a confruntat Franta in ultimul timp. Anii de mandat ai presedintelui Jacques Chirac au fost martori ai prabusirii unui sistem politic care era motiv de mandrie pentru francezi si de admiratie in restul Europei, consemneaza ABC, citat de Rompres. Toleranta zero! Atotputernicul stat francez, nu numai ca era capabil sa furnizeze cetatenilor tot ceea ce se putea cere de la un stat al bunastarii, dar si de a-i face sa beneficieze de avantajele Republicii pe noii-veniti. Parisul era centrul de atractie culturala al intregi lumi, iar de la presedintia Republicii se impulsiona o ambitioasa politica externa care, nu numai ca amplifica prestigiul Frantei, ci si constituia, alaturi de Germania, insusi motorul constructiei europene. Aceasta minunata panorama pare acum foarte departe de realitate. Dincolo de criza statului bunastarii franceze care se dezbate de ceva timp, evenimentele din ultimii ani au pus in evidenta criza sistemului francez. La ultimele alegeri prezidentiale, populismul extremei-drepte a obtinut cel mai mare succes al sau, reusind ca liderul Frontului National, Jean Marie Le Pen, sa ajunga sa-si dispute presedintia cu Chirac, in al doilea tur de scrutin; cand un partid antisemit poate ajunge atat de departe este motiv de profunda ingrijorare. Recent, victoria „nu”-ului la referendumul asupra Constitutiei europene a scos in evidenta lipsa de armonie dintre clasa politica si cetateni si a dus la pierderea pentru Franta a rolului sau de locomotiva a constructiei europene. Prin revolta urbana din cartierele marginase ale Parisului, se lupta impotriva altui pilon al celei de-a V-a Republici: sistemul social capabil sa integreze imigrantul si asimilarea sa de societate. Guvernul a luat masuri drastice pentru a restabili legea si ordinea. Pe langa impunerea restrictiilor de circulatie si politica tolerantei zero anuntata de ministrul de Interne, Nicolas Sarkozy, s-a optat pentru expulzarea tuturor strainilor implicati in revolte. Cu aceste masuri de exceptie este posibil sa se reuseasca reinstaurarea calmului la periferia pariziana, totusi provocarea cea mai dificila va fi impiedicarea izbucnirii unei revolte similare in putin timp, motiv pentru care este necesar sa sa se ajunga la radacina problemei si sa se impulsioneze reforme serioase. Pionierat in imigratie Franta a fost tara-pioniera in primirea imigratiei. Primele valuri ale imigratiei proveneau din Europa de Est si tarile limitrofe, precum Italia sau Spania. Copiii si nepotii acestor imigranti, nu numai ca au devenit cetateni francezi integrandu-se deplin in Republica, dar au reusit chiar sa ocupe unele posturi in administratie. Nicolas Sarkozy, fiu de imigranti unguri, este cel mai bun exemplu al asimilarii acestei imigratii. Experienta a fost net diferita de imigratia provenita din fostele colonii ale imperiului francez, care azi constituie aproape zece la suta din cetatenii francezi de religie musulmana. Cum bine remarca filosoful Bernard-Henri Levy, a continua sa-i chemi imigranti pe cei care dupa doua sau trei generatii ar trebui sa fie pur si simplu cetateni francezi scoate in evidenta esecul integrarii; a transfera responsabililor moscheilor datoria de a mentine ordinea si a propavadui pacea este un esec definitiv al unei tari laice. Prin urmare, guvernul nu numai ca trebuie sa apere Republica in fata „insurgentilor”, dar trebuie sa si reuseasca integrarea celor care s-au nascut aici si sunt dispusi sa-i apere valorile. Consecinte politice Ce consecinte politice va avea aceasta revolta? Este, intai de toate, o lovitura de gratie pentru cariera presedintelui Chirac. Revoltele in turbulenta istorie a Frantei au inghitit multi lideri si chiar mai multe regimuri. Revolutia din 1830 l-a facut sa cada pe regele Carol al X-lea; revolutia din 1848 l-a detronat pe Ludovic Filip de Orleans, iar in 1870 Comuna din Paris, dupa razboiul franco-prusac, a pus capat domniei lui Napoleon al III-lea. Tot o revolta a pus capat carierei fondatorului celei de-a V-a Republici franceze, avand in vedere ca Charles de Gaulle a demisionat dupa a ce a pierdut referendumul impulsionat in mare parte de criza din mai ‘68. Lucrul de care avea mai putin nevoie acum Chirac, dupa ce pierdut referendumul asupra Constitutiei europene in urma cu cateva luni, era o razmerita a asa-numitilor dezmosteniti ai sistemului. Nimic nu pare sa indice ca presedintele francez va demisiona. Optiunea sa pare sa fie cea de a rezista la Palatul Elysee pana la viitoarele alegeri prezidentiale, pentru a lasa locul posibililor sai succesori, Dominique de Villepin sau Nicolas Sarkozy, care isi pun si ei in joc viitorul politic. O consecinta a butoiului cu pulbere francez in restul Europei a fost scaderea la un minimum istoric a monedei euro. Guvernele au urmarit criza cu ingrijorare. Din 1879, revoltele franceze s-au propagat ca praful de pulbere in Europa. In secolul al XIX-lea se spunea ca atunci cand Parisul stranuta, Europa raceste. S-a intamplat asa cu revolutiile din 1830 si 1848, dar si cu mai 1968. Deocamdata, guvernele au luat masuri si nimic nu pare sa indice ca tulburarile de la Paris se vor propaga pe continent, cu mici exceptii poate, dar nici nu putem crede ca imigrantii care traiesc in conditii mizere la periferia Londrei, Vienei, Romei, Madridului sau Barcelonei ar putea avea mai multa consideratie pentru orasele care i-au gazduit, decat cei din Paris. Prin urmare, cum s-a intamplat de atatea ori in istoria noastra comuna, Europa este dependenta de Franta. Este in joc, nu doar viitorul celei de-a V-a Republici, ci si abordarea cu succes a fenomenului imigratiei in Europa. ABC