Cancelarul de fier al Germaniei

Otto Eduard Leopold von Bismarck a fost prim-ministru al Prusiei intre 1862 si 1890. El a reusit sa unifice Germania in urma unei serii de razboaie, devenind primul cancelar al Imperiului german, intre 1871 si 1890. Provenind din casta junkerilor, Bismarck a ramas intreaga sa viata tributar unor convingeri conservatoare, monarhiste si aristocratice. Otto von Bismarck s-a nascut in Schönhausen, in vechea provincie prusaca Mark Brandenburg, la vest de Berlin. Tatal sau, Ferdinand von Bismarck, era ofiter, iar mama sa, Wilhelmine Mencken, provenea dintr-o familie obisnuita. Otto von Bismarck a avut mai multi frati, dintre care au supravietuit pana la maturitate doar doi, un frate mai mare si sora mai mica. Otto si-a facut educatia in scoala gimnaziala Friedrich-Wilhelm si apoi Graues Kloster. La varsta de saptesprezece ani a devenit student la Universitatea Georg August din Göttingen, unde a urmat cursurile facultatii de drept, iar apoi la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin. A fost un un student turbulent, care si-a consacrat mult timp chefurilor, si care s-a duelat de 26 de ori cu sabia in doar un an si jumatate. A reusit sa-si ia examenele, cu toate ca frecventa mai mult saloanele si opera decat cursurile universitatii. Desi si-a dorit sa devina diplomat, a reusit sa obtina doar minore pozitii administrative in Aachen si Potsdam. Munca pe care o facea in cadrul acestor servicii ii parea plictisitoare si monotona, fapt pentru care deseori neglija datoriile sale oficiale, preferand in schimb sa se amestece in inalta societate. In primavara anului 1838, s-a indragostit de fiica unui pastor, pentru care si-a parasit slujba pentru a o urma la Wiesbaden, apoi in Elvetia. Casatoria nu a avut loc. Otto s-a hotarat sa-si faca serviciul militar in trupele de garda. Acolo a intrat in conflict cu sefii sai, s-a transferat la vanatori si a parasit armata dupa 12 luni de serviciu. Dupa moartea mamei sale, in 1839, Bismarck a preluat proprietatile familiei din Pomerania. Din 1839 pana in 1847, Otto a dus pe acest domeniu de 500 de hectare o viata de junker. In 1847, s-a insurat cu nobila Johanna von Puttkamer, cu care a avut o fiica (Marie) si doi fii (Herbert si Wilhelm). Succese politice Putin dupa casatorie si-a inceput cariera politica ca deputat la Landtagul Prusiei. Curand, viata parlamentara i s-a parut insuportabila. In special il enervau ezitarile regelui Prusiei fata de revolutia din 1848. Intre 35 si 42 de ani s-a consacrat diplomatiei; a fost ambasador in Rusia, apoi in Franta, unde s-a familiarizat cu marile probleme politice europene. Ales deputat in 1847 in Landtag-ul Prusiei, a fost lider al dreptei, impotriva unificarii germane pe baze democratice. Ca urmare, l-a sfatuit pe regele Frederic Wilhelm al IV-lea sa refuze coroana germana oferita de Parlamentul de la Frankfurt. La 22 septembrie 1862, Wilhelm I il convoaca la Postdam: regele il numeste prim ministru interimar. In aceasta calitate, Otto von Bismarck s-a adresat Landtagului: „De pe vremea tratatelor de la Viena, frontierele noastre nu sunt favorabile conducerii sanatoase a statului. Nu prin discursuri sau prin decizii ale majoritatii vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre, ci prin foc si sabie !” Bismarck era un prost orator; la tribuna vorbea cu o voce blanda, subtire, care surprindea, se balbaia pentru ca citea prea repede frazele transante, pe care si le nota pe un bloc-notes. Rapiditatea cu care vorbea era atat de mare, incat stenograful nu-i putea intregistra discursul. In ciuda conservatorismului sau, a fost primul care a recunoscut inevitabilitatea unei infruntari cu Austria, daca se dorea sa fie asigurata hegemonia Prusiei in Germania. In opt ani, prin trei razboaie si o diplomatie foarte abila, a obtinut unificarea Germaniei. Pentru metodele sale autoritare si hotararea de nezdruncinat de care a dat dovada in urmarirea obiectivului de a face din Germania o mare putere stapanitoare in Europa, a fost numit „Cancelarul de fier”. Si-a asigurat mai intai neutralitatea binevoitoare a Rusiei si a Frantei. Armata prusaca a invins apoi Danemarca (1864) si Austria (1866), ultimul razboi avand drept scop distrugerea, o data pentru totdeauna, a oricarei influente a austriecilor asupra Germaniei. Cu toate acestea, Bismarck le-a oferit austriecilor conditii de pace extrem de generoase, nedorindu-si un inamic inversunat la granita de sud. A pretins Austriei o suma simbolica drept despagubire de razboi, a cedat Italiei Venetia si a acceptat dezmembrarea Confederatiei Germane. Cu toate ca regele a cerut dezmembrarea Austriei, Bismarck s-a opus. Stia ca o Austrie invinsa nu trebuie umilita, caci umilinta acesteia n-ar fi facut altceva decat sa intretina spiritul de revansa si sa faca instabila noua ordine din moment ce nu ar fi fost acceptata de partea adversa. Aceste succese i-au asigurat sprijinul liberalilor conservatori si ai nationalistilor germani. Un realism politic crud Razboiul franco-prusac (1870-1871), provocat cu abilitate de Bismarck, a dat ocazia unei adevarate incercari „nationale” la care chiar si statele germane din sud, care pana atunci gravitasera in sfera de influenta a Austriei, au fost constranse sa adere. Dupa infrangerea Frantei, s-a ajuns la triumfala proclamatie a celui de-al Doilea Reich german, Bismarck devenind cancelar. Unificarea Germaniei s-a realizat „prin foc si sabie”, cum a spus insusi Bismarck, recurgand la cel mai crud realism politic si separand principiul national de cel liberal. La 18 ianuarie 1871, conducatorii tuturor statelor germane s-au intrunit in Sala Oglinzilor de la Versailles ca sa-l proclame pe Wilhelm imparat al noii lor natiuni. Bismarck nu a manifestat nici un fel de clementa fata de ultima sa victima: Franta a fost obligata sa plateasca Germaniei 200 de milioane de franci si sa cedeze doua importante teritorii de granita: Alsacia si Lorena. In 1890 a venit la putere un conducator tanar si indraznet, care si-a luat numele de Wilhelm al II-lea. Inainte de sfarsitul anului, acest nepot al lui Wilhelm I l-a obligat pe Bismarck sa-si dea demisia. Wilhelm al II i-a cerut demisia lui Bismarck, iar cand acesta a prezentat-o, regele i-a trimis o scrisoare de adio prin care l-a numit duce de Lauenburg, general de cavalerie si feldmaresal. O reconciliere intre cei doi s-a produs in 1894. Bismarck a murit dupa 4 ani, departe de orice activitate politica. Si-a petrecut ultimii ani scriindu-si “Amintirile”. Lupta impotriva catolicismului Bismarck ii considera pe crestinii luterani, religia majoritara in Germania, ca fiind cetateni loiali. In schimb, pe catolicii aproape la fel de numerosi, ii socotea periculosi, vazand in ei niste potentiali tradatori. Biserica catolica internationala, condusa de un papa care se considera infailibil, cerea catolicilor de pretutindeni credinta absoluta. Bismarck a declansat o „lupta pentru civilizatie”, ca sa se asigure ca si catolicii se vor supune conducatorului german. Campania anticatolica a cancelarului a inceput in 1872. Printre masurile luate de el pentru a anula influenta conducatorilor Bisericii se numarau desfiintarea dreptului clerului de a formula critici la adresa statului si interzicerea doctrinei iezuite si a misionarismului. De asemenea, statul a inchis scolile infiintate pentru cler, obligandu-i pe oamenii Bisericii sa frecventeze institutiile laice de invatamant. Pe tot parcursul deceniului al saptelea s-au adaugat si alte masuri impotriva influentei catolice, cum ar fi obligativitatea legalizarii de catre stat a casatoriilor. Adversarul „marsavei democratii” Otto von Bismarck a fost in egala masura antiaustriac, antiliberal si intotdeauna ostil fata de ceea ce numea „marsava democratie”. Subtil cunoscator al realitatilor internationale, Bismarck a imbinat cu talent forta si diplomatia pentru a-si atinge scopurile: realizarea unitatii Germaniei fara a declansa un conflict european general. Bismarck se plangea de numeroase boli. In realitate suferea de nevralgii datorita unei rani la picior, survenita in cursul unei vanatori la Saint-Petersburg, in special de tulburari hepatice si gastrice datorate unui regim alimentar aberant. Incepant din 1862, Bismarck a parut dominat in intregime de instictul sau de conservare. Un invitat privea cu surprindere portiile” pe care Bismarck si copiii sai le infulecau: “ Un veritabil leu cu puii sai”. Ajunsese la 128 de kg. A sfarsit prin a fi atins de guta, de insomnii si de nevralgii faciale. A fost ingrijit pe vremea aceea de Dr. Schweninger, un specialist in obezitate, care, in urma unui tratament sustinut, a reusit sa-l faca sa slabeasca 35 de kg. Inainte de a muri de bronhopneumonie, a fost cuprins oarecum de remuscari. “Am adus fericirea unei mari natiuni, da, dar si nefericirea pentru multi! Fara mine n-ar fi avut loc trei mari razboaie. Nu ar fi pierit 80.000 de oameni, n-ar fi indoliati tati, mame, surori. Acum o sa dau scocoteala lui Dumnezeu”, a spus cel care a fost supranumit „Cancelarul de fier”. O guvernare „imperiala” Guvernarea lui Bismarck s-a bazat pe prioritatea politicii externe fata de cea interna: dupa parerea sa, pozitia politica a Germaniei impunea ca politica externa sa fie condusa numai sub suveranitatea nelimitata a unui guvern monarhic independent de parlament. Puternica dezvoltare industriala si demografica cunoscuta de imperiu sub guvernarea lui Bismarck a favorizat cresterea miscarii muncitoresti, pe care cancelarul a incercat s-o stavileasca nu numai prin legile exceptionale antisocialiste din 1878, ci promovand de asemenea o legislatie sociala unica in Europa, astfel inct a facut sa se vorbeasca de un „socialism de stat”. In calitate de cancelar al Germaniei, Otto von Bismarck a dezvoltat un sistem autoritar, bazat pe sprijinul maselor, pe care l-a pus in aplicare in numele suveranului sau. „Fara a se preocupa prea mult de etica, Bismarck recursese la diplomatie si la puterea armelor pentru a forma o Germanie unificata, dominata de Prusia si de traditiile oarecum modernizate ale junkerilor (clasa aristocratilor proprietari de pamant). In calitate de cancelar, el intentiona sa mentina noul imperiu, fara a-i extinde in continuare granitele.”, afirma John R.Barber. Bismarck a marit efectivele armatei germane pana la aproape 500.000 de soldati, amenintare implicita, menita sa garanteze siguranta imperiului. In nou creata Germanie, ca si mai inainte in Prusia, Bismarck a acceptat necesitatea anumitor schimbari ale vechii traditii, de pilda prin acordarea unui rol politic mai important elementelor sociale pana atunci ignorate de catre aristocratie. Dupa ce a fost indepartat de la putere, sistemul lui complex si sofisticat s-a dezmembrat in cativa ani in mainile unor succesori nepriceputi. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro