Cancelarul de fier

* La 30 iulie 1898 se stingea din viata Otto Eduard Leopold von Bismarck, unul dintre cei mai importanti oameni politici din istoria Germaniei. A fost primul cancelar al Germaniei unificate, proiect la realizarea caruia a contribuit in mare masura. In acelasi timp, a impus Germania, una dintre cele mai mari forte militare ale Europei. Otto von Bismarck s-a nascut la Schönhausen, in provincia prusaca Saxonia. Tatal sau, Karl Wilhelm Ferdinand von Bismarck, fost ofiter in armata prusaca, era un junker, iar mama, Wilhelmine Luise Mencken, era fiica unui inalt oficial guvernamental. Bismarck si-a petrecut pri-mii ani ai copilariei la tara, pe mosia de la Kniephof, cu toate ca mamei sale ii displacea acest mod de viata, lipsindu-i atmosfera culturala a saloanelor berlineze. De la 7 la 14 ani, Otto a fost inscris in scoli frecventate de copii aristocrati, la Berlin. Aici a invatat latina, greaca, franceza si engleza. Intre 14 si 21 de ani isi finalizeaza studiile: mai intâi bacalaureatul la 17 ani, apoi studiile universitare. Dupa absolvirea scolilor secundare, Otto von Bismarck s-a inscris la facultatea de drept a Universitatii din Göttingen, iar mai apoi la Universitatea din Berlin. Se spunea, pe buna dreptate, ca era un student turbulent, care isi dedica mult timp chefurilor, si ca intr-un interval de doar 18 luni s-a duelat de 26 de ori cu sabia. Otto, desi frecventa saloanele de opera mai mult ca universitatea, a reusit sa-si ia examenele. Mama sa ar fi dorit ca el sa lucreze in diplomatie, dar concurenta era mare in aceasta profesie si tânarul s-a multumit cu o functie de grefier adjunct, pe care o va exercita la Aachen (Aix-la-Chapelle). In primavara anului 1838 s-a indragostit de fiica unui pastor si a renuntat la slujba pentru a o urma la Wiesbaden, apoi in Elvetia. Cu toate ca parea hotarât sa se casatoreasca, casatoria nu a mai avut loc si Otto s-a intors la Berlin. Mama sa i-a obtinut mutarea la tribunalul din Potsdam. Otto suporta greu disciplina administrativa prusaca si se hotaraste sa-si faca serviciul militar in trupele de garda. Intra in conflict cu sefii sai, se transfera la vânatori si paraseste armata dupa 12 luni de serviciu, pentru a se intoarce la Schönhausen si a conduce mosia familiei. Dupa moartea mamei sale (1839), familia este practic ruinata: tatal isi ipotecase domeniile cu 12% dobânda pentru a plati studiile fiilor sai si pentru a putea face fata vietii luxoase pretinse de sotia sa. Din 1839 pâna in 1847 Otto va duce, pe acest domeniu de 500 de hectare, o viata de iuncher. Se descurca foarte bine in administrarea domeniului si reface an de an averea pierduta. Pentru a-si ocupa timpul liber, vâneaza, bea si manânca; calatoreste, de asemenea, din când in când, la Paris, Londra sau Zürich. La 28 iulie 1847, Otto von Bismarck s-a casatorit cu Johanna von Puttkamer, o femeie timida, retrasa si foarte religioasa, care i-a nascut trei copii (Herbert, Wilhelm si Marie). Johanna nu era nici eleganta, nici frumoasa, nici foarte inteligenta, nici mondena. Dar el a apreciat-o pe aceasta provinciala entuziasta, care s-a vadit o excelenta interpreta a lui Beethoven, la pian. Cu toate ca a avut o casatorie reusita, Otto von Bismarck nu a renuntat la unele escapade, cea mai cunoscuta fiind aventura cu Kathy Orlov, sotia unui diplomat rus. Putin dupa casatorie isi incepe cariera politica, ca deputat in parlamentul Prusiei. Curând, viata parlamentara * se pare insuportabila. Il enerveaza ezitarile regelui Prusiei fata de revolutia din 1848. Intre 35 si 42 de ani se consacra diplomatiei. La 23 septembrie 1862,Wilhelm il numeste pe Bismarck prim-ministru si ministru de externe. Ascensiunea la putere a lui Bismarck a aparut intr-un moment de neliniste, atunci când relatiile intre Marile Puteri (Regatul Unit, Franta, Austria si Rusia), au fost tensionate in urma razboiului din Crimeea si a razboiului italian. In mijlocul acestei dezordini, echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German ca putere dominanta in Europa. Acest lucru a fost realizat cu diplomatia specifica lui Bismarck, prin reorganizarea armatei si a strategiei militare. In ciuda neincrederii initiale a regelui si a printului mostenitor, precum si animozitatii din partea reginei Augusta, Bismarck a reusit, intr-un timp destul de scurt, sa-si impuna vointa in fata regelui. Destinul * se schimba pentru o vreme: va fi ambasador in Rusia, apoi in Franta, unde se familiarizeaza cu marile probleme politice europene. La 22 septembrie 1862, Wilhelm * il convoaca la Potsdam: regele nu si-a putut pune in aplicare proiectele mi-litare si ii arata lui Bismarck actul de abdicare pe care il pregatise. Câteva zile mai târziu, Bismarck, prim-ministru intermediar, se adresa Landtagului: „De pe vremea tratatelor de la Viena, frontierele noastre nu sunt favorabile conducerii sanatoase a statului. Nu prin discursuri sau prin decizii ale majoritatii vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre, ci prin foc si sabie!”. Atunci când parlamentul refuza reforma militara, pe care o declara neconstitutionala, Bismarck il dizolva. Cu toate acestea, acest om care nu se teme câtusi de putin sa ia decizii energice, este un prost orator. La tribuna vorbeste cu o voce blânda, subtire, care surprinde, se bâlbâie pentru ca citeste prea repede frazele transante, pe care si le notase pe un bloc-notes. Rapiditatea cu care vorbeste, debitul sau oratoric este de 250, 300 si chiar câteodata 350 de silabe pe minut, este atât de mare, incât stenograful nu-i poate inregistra discursul. Vorbeste tinându-si mâna dreapta in buzunarul pantalonilor de culoare deschisa, atitudinea sa parând provocatoare. Otto von Bismarck se plângea de numeroase boli. In realitate suferea de nevralgii datorita unei rani la picior, survenita in cursul unei vânatori la Sankt Petersburg, in special de tulburari digestive, hepatice si gastrice cauzate de un regim alimentar aberant. Incepând din 1862, Bismarck parea dominat in intregime de instictul sau de conservare. Mânca si bea mult. Un invitat privea cu surprindere „portiile” infulecate de Bismarck si copiii lui: „un veritabil leu cu puii sai”. Ajunsese la 128 de kg. A sfârsit prin a fi atins de guta, de insomnii si de nevralgii faciale. A fost ingrijit pe vremea aceea de Dr. Schweninger, un specialist in obezitate, care, in urma unui tratament sustinut, a reusit sa-l faca sa slabeasca 35 de kg. Dupa 1871, obiectivele sale vor fi pacifiste: sa-si consolideze opera si sa mentina echilibrul european; va juca un rol destul de complicat, facând uz de siretenie si abilitate. Prusia isi pastreaza cuceririle gratie izolarii Frantei. Ramâne la putere timp de 28 de ani si va fi eliminat de tânarul Wilhelm al II-lea. La inscaunarea sa, acesta a declarat intimilor sai: „Il las pe batrânul morocanos 6 luni. Apoi voi guverna eu insumi”. Lupta intre cei 2 barbati izbucneste in anul 1890 si se sfârseste in anul 1894. In acesti ani, Wilhelm II cere demisia lui Bismarck, iar când acesta o prezinta, regele ii trimite o scrisoare de adio prin care il numeste duce de Lauenburg, general de cavalerie, feldmaresal si ii ofera, printre altele, portretul sau in marime naturala (se stie ca era inalt de 1,98 m). Pe 29 martie 1890, printul Bismarck paraseste Berlinul, in mijlocul ovatiilor multimii care il insoteste la gara. Furios de aceasta popularitate, Wilhelm al II-lea pune sa * se faca cancelarului tot felul de sicane. Ii schimba numele din „Bismarck” in „Wagenfeld”. In ziua urmatoare, bancherul Bleichröder, prieten intim al lui Bismarck, este chemat in fata tribunalului sub acuzatia de sperjur. Mai târziu, il revoca din postul de ambasador pe contele von Rantzau, ginerele lui Bismarck. Seful muzicii regimentului II de infanterie este condamnat la o luna inchisoare, destituit si apoi trecut in rezerva pentru ca a compus un mars inchinat lui Bismarck si l-a exectuat cu fanfara sa. Bismarck, care se retrase la domeniul de la Friedrichsruh, daruit de Wilhelm I, riposteaza, orchestrând o violenta campanie de presa. Aceasta ostilitate nu poate dura; Wilhelm cedeaza si are loc o reconciliere in 1894. Bismarck moare dupa 4 ani, departe de orice activitate politica. Si-a petrecut ultimii ani scriindu-si „Amintirile”. Inainte de a muri, a fost cuprins oarecum de remuscari: „Am adus fericire unei mari natiuni, da, dar si nefericire pentru multi! Fara mine n-ar fi avut loc trei mari razboaie. Nu ar fi pierit 80000 de oameni, n-ar fi indoliati tati, mame, surori. Acum o sa dau scocoteala lui Dumnezeu”. A murit de bronhopneumonie, la 30 iulie 1898. Dupa moartea sa, nationalistii germani i-au ridicat sute de monumente pentru insemn de apreciere pentru cel care a realizat Imperiul german si l-a transformat in principala forta militara a Europei. Bismarck si unificarea Germaniei Bismarck dorea sa infaptuiasca unificarea germanilor intr-un stat conservator, dominat de Prusia. Scopul sau a fost atins prin trei succese mi-litare. La inceput s-a aliat cu Austria, pentru a invinge Danemarca intr-un razboi scurt (Al doilea razboi pentru Schleswig) din 1864, reusind sa cucereasca astfel Schleswig-Holstein. In 1866, cu participarea Italiei, el a facut sa izbucneasca razboiul austro-prusac. Austriecii au fost invinsi in batalia de la Königgrätz. Bismark a reusit sa excluda vechii rivali austrieci de la formarea Confederatiei Germane Nordice, compusa din statele germane care sprijinisera Prusia in razboi. Aceasta Confederatie Germana avea sa fie pre- cursorul Imperiului din 1871. In sfârsit, Franta a fost invinsa in razboiul franco-prusac (1870–1871). Confederatia a fost transformata in Imperiu prin proclamarea regelui Prusiei Wilhelm * ca imparat german intr-o ceremonie din Palatul Versailles, un gest de umilire a Frantei. Bismarck a pregatit personal, in linii mari, Constitutia Confederatiei Germane de Nord din 1866 sa devina Constitutia Imperiului German din 1871. Germania se bucura de câteva caracteristici democratice: cea mai importanta era Reichstagul (Parlamentul) care, spre deosebire de Parlamentul Prusiei, avea membrii alesi prin sufragiu direct si egal al tuturor cetatenilor germani de sex masculin. Totusi, legile, pentru a fi aprobate, aveau nevoie si de aprobarea Bundesrat (Camera fede-rala a deputatilor statelor), adunare in care Prusia avea o influenta majora. In acest fel, Prusia exercita o influenta hotarâtoare in amândoua camerele. Puterea executiva era apanajul Kaiserului, care numea cancelarul federal, primul fiind Otto von Bismarck. Cancelarul era raspunzator numai in fata Imparatului si indeplinea fara comentarii toate indicatiile suveranului. In mod oficial, cancelarul ocupa singura functie executiva in stat. In practica insa, secretarii de stat, (birocratii de frunte ai statului, care se ocupau de unele domenii precum finantele, aface-rile externe sau apararea), functionau ca ministri neoficiali ai portofoliilor respective. Cu exceptia perioadelor 1872-1873 si 1892-1894, cancelarul a fost si primul-ministru al Prusiei. Reichstagul avea puterea sa aprobe, sa modifice sau sa respinga legi, dar nu avea dreptul la initiativa legislativa, putere care apartinea exclusiv cancelarului. Fortele militare ale statelor mai mici au fost trecute sub controlul Prusiei, in timp ce armatele regatelor mai mari precum Bavaria si Saxonia au fost organizate conform principiilor prusace, urmând ca pe timp de razboi sa fie controlate de guvernul federal. Desi imperiul era din multe puncte de vedere un stat autoritarist, a fost permisa dezvoltarea partidelor politice. „Bismarck a fost unul dintre putinii oameni care pot jongla cu cinci mingi, dintre care cel putin doua sa fie mereu in aer” Wilhelm I Ioan BOTIS