Campanie electorală în Brazilia

În fiecare seară, de aproape o lună, de pe la şase, începe momentul zen. Pe cât de mare fascinaţia pentru cultura asiatică, pe atât de mică legătura dintre atitudinea noastră şi Buddhism. De fapt, ne exersăm răbdarea, împiedicându-ne, uneori fizic, de la a ieşi în stradă şi a arunca bolovani în parbrizul maşinilor de campanie.

Pe la sfârşit de septembrie, început de octombrie, se alege primarul în orăşelul acesta uitat de zei şi oameni, în sărăcia ce-l caracterizează în aproape toate aspectele. Ultima campanie electorală la care am asistat în Baia Mare acum câţiva ani mi s-a părut barbară şi ridicolă. M-am osândit. Se poate şi mai rău, fără ca acest fapt să şteargă ridicolul acelei campanii...

Revenim însă pe tărâm brazilian. În timp ce scriu, afară se încinge un spectacol imund, maşini dotate cu boxe, în portbagaj, deasupra sau într-un ataş, duduie de se scutură geamurile casei la fiecare 10 minute. Dacă aş fi alegător, nu i-aş vota, dar precis le-aş arunca bolovani în geamuri. Volumul e atât de ridicat şi atât de din toate părţile că rar se distinge câte-un cuvânt.

Acum vreo două sâmbete, a trebuit să ratez micul-dejun ca să ajung la timp într-o comunitate rurală care se numeşte, în traducere liberă, „Lasă-i aici”, pentru a participa la un eveniment ce ar putea schimba viaţa a sute de familii. Legenda locală spune că Dumnezeu împărţise oamenii prin lume şi la sfârşit i-au rămas în sac doar urâţii, ciungii şi strâmbii. Dumnezeu s-a întors către Sf. Petru şi l-a întrebat: „Petre, ce facem cu ăştia, că am obosit de atâta umblat?” „Lasă-i aici”, ar fi răspuns Sf. Petru. Am ajuns aşadar în „Lasă-i aici”, la nouă fără cinci dimineaţa, la timp pentru a asista la ceremonia de semnare a unui document ce avea să consfinţească începerea construirii unui baraj special ce ar putea servi mai bine de 600 de familii din sate uitate de ploi. S-a făcut nouă jumate, zece, zece jumate, şi madam deputata căreia aşa de mult îi păsa de existenţa mizerabilă a sătenilor nu apăruse. Între timp, lumea se adunase pe sub umbra câtorva copaci.

Organizatorii evenimentului s-au grăbit să ridice un cort ce putea adăposti „spectatorii”, dar ideea lor era să lase sătenii în soare şi să plaseze pe madam şi pe cohoarta ei de slugoi sub cort... după ce avea să apară. Cu maximum de diplomaţie, un coleg i-a convins că madam ar putea sta sub copaci, în timp ce mulţimea ce deja se săturase să o aştepte putea să stea sub cort, protejată măcar de arşiţă, dacă de nesimţiţi fără respect nu scapă. Analizând populaţia prezentă şi cea în trecere, am priceput pe ce s-a bazat legenda cea sumbră. Am numărat mai bine de zece persoane afectate de dizabilităţi fizice şi/sau mintale într-un grup de mai puţin de o sută de persoane. Şi pe oamenii aceştia, uitaţi de sistemul de sănătate, de cel al educaţiei şi de întreaga administraţie, vine, o dată la patru ani, câte o ceată de politicieni să îi mai manipuleze de un vot.

Şi pentru că grotescul nu ajunsese la maxim, mai apare şi un candidat la consiliul local, care se dă jos din maşină, şi începe să apese de nebun pe butonul „Volum +” al telecomenzii ce avea să declanşeze o avalanşă de sunet din boxa amplasată pe platforma descoperită a vehiculului utilitar cu care se mândreşte prin oraş. Şi dăi şi cântă, şi dăi şi urlă un cântec de campanie, într-atât că eu nu mai reuşeam să îmi aud gândurile, darămite pe colegul ce îmi vorbea de la o jumătate de metru distanţă. Îmi urcase tensiunea mai ceva ca refluxul gastric când m-am întors către nesimţit şi i-am spus: „Puteţi, vă rog frumos, să reduceţi volumul?” La care el: „Ce?” Am repetat. La fel şi el. Încă o dată şi încă o dată. Nu mai aveam niciun motiv să fiu politicoasă şi i-am replicat: „Cum să mă auzi când urlă bestia aia la tine în maşină?!” A redus în sfârşit volumul şi m-a întrebat din nou ce vreau. I-am spus din nou că vreau să reducă volumul. Ia ghiciţi? După ce a trebuit să mă întrebe de 5 ori ce vreau, ca să audă ce îi spuneam, replica lui a fost: „Da’ care-i problema?”

Care-i problema... în afară de faptul că nu se mai poate înţelege om cu persoană? Eu mă uitam încă, mută, la mutra lui, când el a adăugat că trebuie să mă obişnuiesc cu volumul la absurd, că trecuse de mult de maxim, pentru când avea să ajungă maşina de sunet care avea să servească oficialii ce aveau să vorbească la eveniment. I-am întors spatele, cu capul fierbând şi dorindu-mi să îi dea natura sau Providenţa, într-o bună zi, numărul necesar de neuroni să înţeleagă cât e de stupid. Colegul, care face parte şi dintr-o organizaţie cu profil ambiental, îmi spunea că el ştie că e poluare fonică, dar că i s-a spus să nu mai fie aşa de viteaz în a apăra bunul-simţ, să tacă, să rabde şi să nu se mai preocupe atâta cu bunăstarea plebii. Şi să nu încerc să mă iau în piept cu liderii locului, că nu o să ajung nicăieri. Şirul gândurilor şi al vorbelor a fost întrerupt de sosirea madamei, care a adus cu ea consilierul de campanie al unui deputat federal, ea fiind doar deputat statal (Brazilia e împărţită în state). Şi pe când credeam eu că o să asist la un moment istoric ce avea să aducă apă dintr-un râu subteran unor bătuţi de soartă, iaca o oră şi jumătate de campanie şi pentru madam, că nu se poate să te prezinţi la un eveniment şi să îţi faci treaba, fără să tragi ceva foloase personale.

Unora le iese o măslină şi un covrig, altora 200 de voturi şi un loc în Camera Deputaţilor de unde curg apoi beneficii nebănuite. Bun, dar am reuşit să trecem cu brio şi peste zbierătele de campanie. Un individ de-al locului a încercat să aducă aminte mulţimii că adevăratul iniţiator al acestui demers era nimeni altul decât un tânăr ce de ani de zile înghite praf, ba săpând şanţuri să poată asambla tuburile de racordare la reţeaua publică de alimentare cu apă, ba construind mori. Dar era un detaliu lipsit de interes politic aşa că s-a trecut rapid peste. A venit şi momentul în care madam a ridicat în aer plicul ce conţinea documentul ce trebuia semnat la nouă dimineaţa. Au început să sune petardele. Eu am fugit să le fac poze, în timp ce madam chema rând pe rând reprezentanţii asociaţiilor locale ce de patru ani încercau să transforme construcţia barajului într-o realitate. Şi când am dat zoom pe document, să fac o poză artistică mâinii zbârcite a unui bătrân ce nu credea că mai apucă să vadă nici documentul semnat, darămite prima piatră de temelie aşezată la locul ei... surpriză! „Documentul” nu era decât o listă de prezenţă, făcută de mână de madam, în timp ce i se aduceau elogii. După patru ani şi patru ore... niciun document nu avea să fie semnat în acea zi, fusese doar un prilej de a mai aduna voturi. Nu am căutat nici măcar cu ochii un bolovan, dar am simţit brusc nevoia să scuip. Să îi scuip, că nu era doar unul bătându-şi joc de mulţi. Nu cred să existe specie vegetală sau animală care să fie atât de perfect identică peste tot în lume precum sunt politicienii.

Revenită la oraş, buimacă de atâta lipsă de obraz, mai trebuie să aud toată ziua cântecele artiştilor de paie cu versuri transformate în campanie electorală. Nu ştiu dacă muzica asta era mai proastă cu versuri maneliste sau cu versuri de campanie. Sunt la luptă strânsă. Dar ce scapă logicii e să văd entuziasmul ce cuprinde străzile principale la ora amurgului, când oameni obişnuiţi ovaţionează politicienii ce trec, într-un zgomot infernal, în maşini pline de „acţibilduri”, cu ei înşişi în poziţii care de care mai fotoşopate şi eventual cu două gagici semi-dezbrăcate fluturând steaguri de pe platformă. De ce se entuziasmează plebea, când ştie de când lumea că aleşii vor cheltui banul public în familie?

Închei făcându-mi „mea culpa” pentru că am spus acum o vreme că marele cancer al Braziliei e corupţia. Am greşit. E lipsa de caracter a liderilor politici. Pardon! Am greşit din nou. Asta nu e doar problema Braziliei.