Camera 18 Jilava. Începutul fericirii

Izolat, închis, în suferinţă fizică şi lipsit de orice fel de drepturi şi bunuri materiale, Nicolae Steinhardt găseşte în Camera 18 a Închisorii Jilava Libertatea absolută şi fericirea. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, “spre a da botezului un caracter ecumenic” Evreu prin naştere, intelectual agnostic, Steinhardt îl găseşte pe Dumnezeu în închisoare şi tot acolo primeşte botezul creştin. Este începutul unei libertăţi şi unei fericiri paradoxale, de neînţeles pentru multă lume. La 7 martie 1960 i se „face vânt” într-o celulă sordidă „o bombă de proporţii uriaşe”, din care îl izbeşte un miros insuportabil. De ambele părţi, patru rânduri de paturi de fier, o masă îngustă, două bănci şi o fereastră bătută în cuie. E celula 18, închisoarea Jilava. Începe brusc o hărmălaie de nedescris şi apoi, cineva i se recomandă binevoitor: un călugăr ortodox. Mai târziu, îi mărturiseşte că e evreu şi ar vrea să se boteze. Părintele Mina, călugărul, îi impune nişte lecţii de catehizare pe care le fac pe marginea patului de fier, cu spatele la uşă, unul lângă altul, vorbind în şoaptă. În Jurnalul fericirii, Steinhardt povesteşte episodul botezului pe larg: „Lecţiile de catehizare merg foarte repede, părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios şi eu, e drept, mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără îndoială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi, ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenismului şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima. Nu se poate şti când vom fi scoşi din celula 18 şi răspândiţi pe unde s-o nimeri. Este, aşadar, bine să Nu mai amânăm Botezul. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului”. Şi momentul potrivit se dovedeşte chiar data de 15: „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte, un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel. Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” Apoi este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: “Între viaţă şi cărţi” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare). După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire. În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române. În martie 1989, angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: “Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”. Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist. „Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi” – Nicolae Steinhardt. Rohia, eternizarea fericirii Nicolae Steinhardt a ajuns la Rohia la recomandarea lui Constantin Noica. Întors în Bucureşti, după o vizită la Rohia, filozoful i-a spus lui Steinhardt, care îşi căuta o mănăstire că „Rohia e de tine”. A stat iniţial două săptămâni. Serafim Man, stareţul de atunci al mănăstirii l-a rugat să caute un bibliotecar pensionar care, contra cost, să se ocupe de biblioteca mănăstirii. Steinhardt a plecat şi stareţul n-a mai primit nicio veste de la el timp de alte două săptămâni. Apoi, într-o zi, s-a trezit cu el la mănăstire: „Ai aflat bibliotecar?”, l-a întrebat stareţul. „Aflat”. „Şi cât ne cere?”. „Nimic”, a răspuns Steinhardt. Stareţul l-a privit cu neîncredere. Totuşi a întrebat: „Da cine-i?”. „Io-s”. Stareţul l-a dus la biblioteca episcopiei, să vadă cum e aranjată. L-a dus şi la alte biblioteci, apoi, ajutat în timpul verii de studenţi, a început aranjarea cărţilor, sarcină de care s-a ocupat până la moarte. Stareţul spune că a avut multe greutăţi din cauza lui, dar văzându-i râvna, nu a renunţat. Când întreba ceva Securitatea, le răspundea că nu-l poate da afară, că aranjează cărţile mănăstirii pe gratis. După o vreme, Steinhardt a tot cerut să fie călugărit. Iar Serafim Man i-a promis. Numai că, începuse deja lupta cu cancerul. Era prin 1979 şi medicii din Cluj i-au dat drumul din spital. Nu mai aveau ce să-i facă. Plus, era hramul mănăstirii. I-au spus călugărului, care venise după el, să nu întârzie deloc pe drum, pentru că mare are de trăit ceasuri, nu zile. Pe drum, Serafim Man s-a rugat la Maica Domnului, i-a încredinţat viaţa lui şi a rugat-o să-l vindece dacă mai are vreun rost pe lume, dacă nu, să-l ia. Era împăcat, spovedit şi pregătit de orice. A ajuns la Rohia şi, ştiind că şi Steinhardt e bolnav, amândoi pe marginea prăpastiei, a vrut să-şi ţină promisiunea. L-a călugărit într-o noapte în secret. Nu a spus nimănui, nici Î.P.S Justinian. Au asistat câţiva prieteni de-ai filozofului şi atât. După vreo 2-3 săptămâni, a fost chemat de episcop. S-a dus. Ştia ce urmează, dar s-a rugat să-i trimită Duhul Sfânt înţelepciune şi inspiraţie. Episcopul l-a întrebat tranşant: „Ai călugărit pe evreu?”. Serafim Man nu a negat, ci a argumentat că ştiinţa şi religia nu sunt contradictorii, că Steinhardt studiase toate religiile, nu fusese căsătorit şi nu avea copii, nu lipsea de la liturghie, muncea şi se ruga. Plus că nu murea liniştit dacă nu îşi respecta promisiunea faţă de el. Nu se ştia când mor, niciunul dintre ei. Steinhardt avea un regim sever, din cauza intestinelor, mânca orez, griş şi un ou. În fiecare zi. A venit altă minune. Episcopul i-a dat binecuvântarea. Mai târziu, Serafim Man i-a spus lui Steinhardt că, dacă doreşte, poate să predice. L-a anunţat, din timp, că vrea, de Sf. Prooroc Ilie. Şi a predicat: „Sf. Prooroc Ilie a trăit în vremea unui împărat păgân. Şi-a luat o soţie şi s-a luat după religia ei”. Toată lumea a înţeles că era vorba de cuplul Ceauşeştilor. Steinhardt a ţinut o predică profund anticomunistă. După liturghie, întâmpinat de ceilalţi preoţi, le-a spus: „M-am descărcat”. Două săptămâni, stareţul a dormit cu pantalonii pregătiţi pe scaun, nu ştia când va fi arestat. N-a fost. Asta e altă minune. De fapt, întreaga viaţă a lui Serafim Man e o minune. Faptul că s-a vindecat şi trăieşte de patru decenii, când nimeni nu îi dădea nicio şansă, e o minune. Minunea credinţei. Şi a misiunii pe care o are încă de înfăptuit în lume. Aceea de a vindeca lumea de lipsă de iubire.