Calea, Adevărul, Viața / Totuși, are și toleranța o limită

Creștinismul este, prin ex­ce­lență, religia non-violenței, a iubirii și a iertării, într-un cuvânt religia oamenilor buni. Așa ne dorește Dumnezeu: buni și iertători, pașnici și îngăduitori unii cu alții, și ne dorește așa, întrucât, mai presus de toate, „El este iubire” (I Ioan 4,16)
Prin jertfa Sa, cu acest chip iubitor a rămas Hristos în con­știința celor credincioși Lui, ca exemplu suprem de to­le­ranță, iar religia întemeiată de El este, indiscutabil, religia iertării și a bunei înțelegeri între oameni.
Desigur că iertarea creștină, deci și toleranța, ca un alt palier al iertării, izvorăsc din iubire, culmea ei fiind chiar iubirea vrăjmașilor, a celor care ne greșesc sau ne provoacă cele mai felurite neajunsuri. Or, tocmai față de aceștia avem datoria să ne rugăm și să nu le răspundem răului cu rău.
Lucrurile se schimbă radical atunci când nu mai este vorba doar de noi ca persoane private, ci în discuție se află cauze sau interese de ordin comunitar, deci care privesc un fragment sau chiar societatea în ansamblul ei și care pot să-i conturbe ordinea interioară sau chiar să impieteze asupra bunului său mers. Din această perspectivă putem înțelege și gestul lui Hristos când îi alungă cu biciul din templu pe profitorii și profanatorii Legii, gest care, privit într-un alt chip, ar putea să contrarieze și să smintească. Oricât de bun și tolerant a fost Hristos, în momentul în care erau în joc aspecte de ordin comunitar sau care afectau puritatea credinței, cum este și cazul de față, n-a ezitat să fie de-a dreptul intolerant, fără ca prin aceasta să încalce principiul instituit de El însuși ci, dimpotrivă,  n-a făcut decât să îndrepte o stare de anormalitate care nu mai ținea nicidecum de domeniul tolerabilului.
Atunci când intoleranța își are o motivație bine întemeiată și apără interese de ordin comunitar sau care privesc puritatea credinței, în realitate, ea nu contravine poruncii iubirii și a iertării aproapelui, ca principiu universal, ci vine să îndrepte o carență și răspunde unei necesități imperioase și anume revenirea la starea de normalitate.
În numele unei toleranțe rău înțelese, au proliferat în lumea contemporană o mulțime de secte și mișcări sincretiste, pretins novatoare, care atacă tocmai învățătura creștină și denigrează valorile și instituțiile tradiționale: Biserica, armata, familia etc., încercând să impună, în locul ordinii firești, nefirescul.
Spectacolul oferit de veacul nostru, copleșit de atâtea ciudățenii,  nu este decât un exemplu de supralicitare a principiului sănătos al toleranței instituite de Dumnezeu și o încălcare grosolană a sa, iar încercările de a legifera anumite stări de lucruri, prin ele însele nefirești, cum sunt: homosexualitatea, lesbianismul, hirotonia femeilor, etc, în numele așa-zisei toleranțe creștine, toate acestea nu fac decât să ducă spre absurd spațiul în care nefirescul se luptă să-și dobândească legitimitate.
Ca buni creștini cum ne dorim să fim și să trăim în conformitate cu poruncile evanghelice, ni se cere să avem întotdeauna discernământ și o viziune limpede în aprecierea lucrurilor, întrucât numai prin aceste calități ne vom putea păstra nesmintiți, în sensul bun al toleranței creștine, dar fără să o confundăm cu formele sale false pe care ni le propune lumea contemporană, ele dovedindu-se, în cele din urmă, a fi cu mult mai păguboase decât intoleranța însăși.