Calea, Adevărul, Viața / Actualitatea pescuirii minunate

În momentul săvârșirii minunii pescuirii minunate, ne aflăm la puțin timp după ce Mântuitorul Hristos își începuse activitatea publică, deschizându-I-se înain­te orizontul unei lucrări care avea să dureze peste trei ani, răstimp în care va colinda aproape toată Țara Sfântă. Însă, Hristos știa că va veni și vremea când învățătura Sa trebuia lăsată altora, care să o ducă mai departe și să dea mărturie despre El în fața lumii. Iar aceștia vor fi apostolii.
Cum nimic nu se petrece la voia întâmplării în univers, hazardul nu face parte din iconomia divină. Pescuirea minunată s-a săvârșit cu scopul de a-i dumiri pe viitorii apostoli și a le deschide ochii spre lucruri scrise deja într-o rânduială de dincolo de ei. Fără să știe, ei erau, în chip tainic, aleși de Dumnezeu și făceau parte din planul Său, care, pentru moment le depășea capacitatea de înțelegere.
Pentru a-i smulge din tristețea care îi copleșea din disconfortul neprinderii vreunui pește, Mântuitorul Hristos i-a provocat prin ceva cu totul neobișnuit. Logic ar fi fost ca, mai întâi, să săvârșească pescuirea minuna­tă, să le umple mrejele, și, apoi, să le vestească și cuvântul. Așa am fi gândit oricare dintre noi.
Domnul minunilor, însă, nu procedează așa, ci într-un chip aparte pentru înțelegerea comu­nă. Abia după ce le împărtășește hrana spirituală, cuvântul Său, le-o oferă și pe cea de trebuință trupului, fascinându-i, ca și în alte situații asemănătoare, prin învățăturile pe care le transmite, încât „erau uimiți de învățătura Lui, căci cuvântul Său era cu putere”(Luca 4,32), iar pescuirea minunată se petrece abia după celebrarea minunii Cuvântului.
Dar de ce procedează într-un astfel de mod neobișnuit Hristos, răsturnând ordinea pe care o presupune înțelegerea imediată? Adresându-le mai întâi Cuvântul, Dumnezeu restaurează armonia care a existat în univers înainte de cădere, în universul creat prin puterea Cuvântului.
Reazemul ființial al celor din univers este înrădăcinat întru Cuvântul, întrucât toate îi poar­tă amprenta și se hrănesc lăun­tric din El. Lucrurile și ființele își au temeiul în Cuvântul, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu sugerează ceva, ci este acel ceva. Hristos este pâinea care hră­nește: „Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer...dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi”(Ioan 6,41 și 53). Hrana materială se află înlăuntrul celei spirituale și nu invers: „Căutați mai întâi Împă­răția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea vi se vor adăuga”(Matei 6,33).
Astfel, Hristos reface echilibrul din univers, restabilindu-i ierarhia firească, iar oamenilor le redă bucuria și sensul de a fi mai întâi și nu doar pe cel de a mânca și a viețui pur și simplu, invitându-ne, prin chemarea apostolilor, să ne facem împreună-lucrători cu El la actul de mântuire al lumii.
Cu toate că această minune s-a petrecut cu mult timp în urmă, Evanghelia despre pescuirea minunată se dovedește, ca me­saj, extrem de actuală.
Expus multiplelor ispite, cum ar fi: ateismul, idealismul, nihilismul, umanismul, dar mai ales indiferentismul, omul contemporan se vădește tot mai puțin dispus a-i acorda vreo atenție lui Dumnezeu, iar prin aceasta se condamnă singur la o situație fără ieșire. Omul nu mai vrea ca Dumnezeu să existe, ajungând inconștient fiul negației absolute. Or, Evanghelia despre care vorbim indică tocmai cauza dramei pe care o trăiește omul pretins modern, care s-a îndepărtat aproape complet de Dumnezeu și se străduiește să se mintă că poate exista doar prin sine.
Fie că omul vrea ca Dumnezeu să existe sau nu, totuși, Dumnezeu există.