Calea, adevărul și viața. Ziua cea mare a praznicului

 Evanghelia praznicului Pogorârii Duhului Sfânt ne amintește de minunata chemare la adăparea cu apa vieții, rostită de Mântuitorul Hristos, la Sărbătoarea corturilor, în mijlocul unei mari mulțimi de oameni. El a rostit această chemare „în ziua cea din urmă – ziua cea mare a praznicului” (Ioan 7, 37), dar nu s-a suit la Ierusalim de la începutul zilelor sărbătorii, care dura 8 zile, ci numai la jumătatea lor (Ioan 7, 14). Sărbătoarea propriu-zisă ținea 7 zile (Deut. 16,13),  iar în a opta zi avea loc o adunare solemnă de încheiere a sărbătorii. Astfel, Mântuitorul Hristos, conform Sfintei Scripturi, în toate zilele învăța în templu, însă învățătura cea mai importantă a lăsat-o pentru momentul culminant al sărbătorii, celebrat în ultima zi.

          Praznicul corturilor, care se ținea la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie, era una dintre cele mai mari sărbători ale iudeilor. Prin această cuvântare, descoperim încă o dată în Mântuitorul Hristos pe Marele Pedagog, Care ne arată că cele mai importante cuvinte - cum este această chemare la El ca Izvorul apei celei vii - nu le rostește oriunde, oricând și în orice chip, folosind pentru această chemare locul cel mai important, un moment solemn și modul cel mai convingător.

          Iată o grăitoare pildă pentru noi, prin care trebuie să înțelegem a-i învăța pe alții calea și voia lui Dumnezeu oriunde, oricând și prin toate mijloacele pe care le avem la îndemână.

          În al doilea rând, este grăitor modul în care apare rânduită Sărbătoarea corturilor – și nu numai ea – în Legea dumnezeiască, o sărbătoare care, datorită zilelor dedicate ei, urmărea o creștere, un urcuș către ziua ultimă. Iată un mod care s-ar putea să li se pară ciudat multora dintre creștinii de azi, pentru care momentul cel mai important al sărbătorii este mai degrabă începutul decât sfârșitul ei. Constatarea este valabilă, în primul rând, pentru cei care văd în sărbători mai degrabă prilejuri de mâncare și băutură sau de alte feluri de desfătări. O astfel de sărbătoare, chiar începută frumos, se degradează foarte repede, îndepărtându-se de la însemnătatea bucuriei unui urcuș duhovnicesc.

          Numai că tocmai la un astfel de urcuș ne cheamă fiecare dintre sfintele noastre sărbători. Iar când aceste sărbători durează mai multe zile (Nașterea Domnului, Învierea Domnului, Rusaliile) chemarea lor este de a intensifica de la o zi la alta intensitatea trăirii duhovnicești și, deci, bucuria sărbătorii. Urcușul pregătit, trupește și sufletește, prin post și rugăciune în perioada premergătoare sărbătorii, nu trebuie în niciun fel să fie oprit sau să devină coborâș pe parcursul zilelor sărbătorii. Drumul sărbătorii trebuie să fie mereu ascendent, mereu orientat spre „ziua cea mare” care, pentru noi creștinii, este ziua a opta, ce  reprezintă o expresie cu o evidentă conotație legată de viața cea veșnică. Duminica - ziua întâi, dar și a opta – nu este numai Ziua Învierii, ci și prefigurarea zilei celei mari a Împărăției lui Dumnezeu.

          În mistica creștină, după cele „șapte zile” ale lumii de aici, urmează „ziua a opta” a veșniciei fericite în ceruri. Până vom ajunge acolo, nu avem timp de pierdut și nu există loc pentru perioade de apatie duhovnicească. Viața noastră trebuie să fie un necontenit și stăruitor urcuș spre „ziua cea din urmă”, care este și „ziua cea mare”, pe care o dorim și o așteptăm. Astfel, drumul descendent, coborâșul, nu este nefolositor doar pe parcursul unei sărbători, ci pe întregul parcurs al vieții noastre de creștini.