Calea, Adevărul şi Viaţa. Unitate și dezbinare

Dezbinările din lumea creștină pun în fața noastră o situație dezolantă, rușinoasă. Cum a fost posibil? Cum este posibil ca în numele aceluiași Hristos, în numele aceleiași învățături, în numele aceleiași Evanghelii, a aceleiași Scripturi a Noului Testament, totuși, să nu fie o Biserică una, ci să fie atâtea?
Poate, mai mult ca oricând, este momentul să ne punem aceste întrebări esențiale. Să vedem de unde vine răul, ce trebuie să ale­gem noi și cum să alegem între unitate și dezbinare? Nu vom putea epuiza toate întrebările posibile, însă vom putea căpăta o idee despre cauzele acestei situații.
O primă întrebare este: Cine vrea împărțirea, cine vrea dezbinarea Bisericii? Fără îndoială că este cineva care dorește ca Biserica lui Hristos să fie împărțită, să fie dezbinată, să nu fie una, să nu fie puternică, să nu fie întreagă. Cheia o găsim  în Epistola I a Sfântului Apostol Petru (5,8), unde se spune: „Potrivnicul vos­tru diavolul umblă mugind ca un leu, căutând pe cine să înghită”. Și pe cine înghite? Pe cei care rămân pe-afară, despărțiți de trupul Bisericii. El este cel care, fără îndoială, vrea dezbinarea.
O altă întrebare este: De ce s-au făcut și se fac aceste împărțiri, aceste dezbinări, uneori urmărite de unii anume? Pentru a slăbi un corp unitar, pentru a slăbi o instituție, pentru a slăbi un popor, pentru a slăbi pe cineva, îl împarți și așa îl guvernezi mai bine. Dictonul latin „Divide et impera”
l-au aplicat la vremea lor și la noi în Transilvania. Habsburgii care aveau tot interesul să ne stăpâ­nească mai ușor ne-au împărțit în ortodocși și uniți, după ce alții încercaseră mai înainte să ne calvinizeze.
Și care sunt de obicei urmările dezbinărilor, mai ales ale celor religioase? Orice dezbinare reli­gioasă nu rămâne numai dez­bi­­nare religioasă. Ea aduce după sine dezbinare în familii, între prieteni, între sate sau între locuitorii aceluiași sat sau oraș. Aduce dezbinare și în sânul unui neam, în sânul unui popor. Este ciudat cum cei care preferă șefi religioși diferiți învață de la ei ura, nu iubirea! Când cei care merg la biserică de la un loc se despart, mergând fiecare spre „biserica lui”. Din acel moment, li se despart și sufletele și idealurile, iar ființa lor se înjumătățește.
Aceasta a fost urmarea dezbi­nării. Habsburgii nici nu au urmărit altceva decât ca, în numele principiului „împarte și stăpânește”, să ne slăbească și să ne stăpâ­nească mai ușor. De ce să se lupte ei cu noi, când puteam foarte bine să ne luptăm noi între noi, iar ei doar să profite? Că doar nu din grija pentru sufletele noastre
ne-au dezbinat! Același lucru se întâmplă și în zilele noastre! De ce să nu îi împărțim pe oameni în „vaccinați” și „nevaccinați”, de exemplu? Că doar și aici este vorba despre viață și moarte!? De ce să nu îi pornim pe unii împotriva celorlalți?
Un lucru este sigur: Lui Dumnezeu nu-i plac dezbinările. În Sfânta Scriptură se spune: „Dumnezeu nu este Dumnezeul neorânduielii, ci al păcii și al bunei înțelegeri” (I Cor. 14,33). Dacă lui Dumnezeu nu îi plac dezbi­nările, atunci ce trebuie să gân­dim despre cei care fac toate eforturile, demne de cauze mai bune, ca să dezbine totuși Biserica lui Hristos, iar apoi sufletele și idealurile oamenilor?

Unde nu este unitate slăbește și credința în Dumnezeu. E firesc să se întâmple așa. Este firesc, pentru că dezbinarea derutează și compromite Biserica. Ba chiar îl compromite și pe Dumnezeu. De aceea, la un moment dat, Mântuitorul Hristos spune: „Vai celor prin care vine sminteala” (Matei 18,7). Iar în altă parte a Sfintei Scripturi se spune că mai bine
le-ar fi fost acelora de nu s-ar fi născut! (Matei 26,24).
Mai bine le-ar fi fost „acelora” și „acestora”, decât să se înfățișeze în fața lui Dumnezeu  ca dez­­binători.