Calea, adevărul și viața. Uneori, pentru cei păcătoși, boala este mai bună decât sănătatea

 Mântuitorul nostru Iisus Hristos a grăit către toți, fără deosebire și desăvârșit, cuvântul cel de pocăință, Evanghelia mântuirii, vorbele vieții celei veșnice, însă, deși toți au auzit, nu toți au dat ascultare, deoarece noi toți ne înduplecăm să auzim și ne îmbiem să privim, dar nu toți suntem iubitori de virtute.

Fiecare dintre noi are dorința de a cunoaște, în afară de altele, și pe cele cu privire la mântuire. Din acest motiv, cei mai mulți nu numai că ascultă cu plăcere învățătura cea sfântă, dar își doresc să judece deplin cuvintele rostite, astfel încât fiecare, cercetându-le cu grijă, să aibă, potrivit cu măsura înțelegerii sale, temeiuri pentru propria sa părere. Doar că mai este nevoie de înțelepciune și voința cea bună spre a preface în faptă cuvintele acestea de mântuire sau spre a culege din ele roada credinței celei folositoare. Aceste virtuți nu se găsesc prea ușor, mai cu seamă la cei care se socotesc drepți pe ei înșiși și de la sine pricepuți, cum de pildă se socoteau fariseii și cărturarii iudeilor.

         În contrast cu aceștia, Evanghelia celei de-a doua Duminici din Sfântul și Marele Post ne prezintă vindecarea unui slăbănog, care a fost adus pe pat de alți bărbați înaintea Fiului lui Dumnezeu. La o primă analiză, s-ar putea să credem, la fel cum s-a întâmplat în cazul altor minuni săvârșite de Hristos (ex. sluga sutașului, fiica canaaneencei, fiica lui Iair), că totul s-a petrecut în virtutea credinței celor adunați acolo, iar Fiul lui Dumnezeu a dat vindecarea prețuind credința lor.

         De data aceasta, lucrurile au stat altfel, întrucât acel slăbănog era de față și era stăpân pe judecata lui, chiar dacă trupul îi era neputincios. Acesta i-a rugat pe cei care l-au adus să-l ia, să-l ridice pe acoperiș și să-l coboare de acolo înaintea Mântuitorului.

         Iată o situație destul de des întâlnită chiar și în zilele noastre, când mulți oameni cuprinși de boli grele caută, ca o ultimă nădejde, să se prezinte înaintea lui Hristos în speranța dobândirii sănătății trupești.

         Nu este greu de observat faptul că păcatele, avuțiile și grijile de lucrurile acestei vieți ne îndepărtează pe mulți de la înaintarea spre mântuire, însă pe unele ca acestea le înlătură oarecum slăbănogirea trupului din mintea celui bolnav. De unde se vede că boala este uneori mai bună pentru cei păcătoși decât sănătatea, pentru că îi ajută pe aceștia să se mântuiască, slăbind aplecările lor spre cele rele.

         Datoria pricinuită de greșeli, boala, o plătește într-un fel prin suferință, făcându-i pe unii să primească mai întâi vindecarea sufletească, iar apoi și tămăduirea trupului. Mai cu seamă atunci când bolnavul, înțelegând că lovitura primită este o vindecare de la Dumnezeu, înfruntă boala cu bărbăție și cade cu credință înaintea lui Dumnezeu, cerându-i vindecarea.

         Acest lucru trebuie să îl facem fiecare, întrucât, cu toate că suntem sănătoși trupește, sufletul nostru este slăbănogit din cauza păcatelor noastre de tot felul, având nevoie mare de vindecare sufletească, căci după vindecare mintea noastră cârmuiește trupul și-l poartă ca pe un supus al său, vădind prin el roadele și lucrările pocăinței.

         Astfel vom fi capabili să înțelegem mai bine că acela ce ieri era vameș astăzi este Evanghelist, că acela ce era ieri prigonitor astăzi este Apostol, că acela care ieri era tâlhar astăzi este cuvântător de Dumnezeu și că acela ce se afla mai ieri alături de porci este acum din nou fiu al Tatălui ceresc.