Calea, Adevărul şi Viaţa / Un nou început

Înălţarea la Cer a Mântuitorului Hristos este evenimentul care încheie lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. După acest eveniment atmosfera era cu totul diferită faţă de cea din momentul răstignirii. Apostolii sunt stăpâniţi de alte sentimente, întrucât „se întorc în Ie­ru­salim cu bucurie mare” (Luca 24,52). Erau bucuroşi şi-L lăudau pe Dumnezeu, fiind încrezători în făgăduinţa Mântui­torului, Cel ce le-a spus că „va fi cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20). Se găseau înaintea unei alte rânduieli, iar ceea ce, pentru o clipă, li s-a părut că este un sfârşit sumbru şi ireversibil, se dovedea a fi un nou început.
Aurora unei alte perioade se zărea la orizont, ei urmând să-i fie mesagerii către lumea întreagă. Odată cu Înălţarea, lumea intră într-o altă etapă, fiind călău­zită de Duhul Sfânt, „Care vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus” (Ioan 14,26). Existenţa umană dobândeşte, de acum, o altă perspectivă, cea a parusiei, cea a vieţii veşnice, şi abia din prisma acestei dimensiuni îşi regăseşte sensul întru care este chemată să se împlinească.
Apoi, prin Înălţarea la Cer, Mântuitorul Hristos adevereşte că faptul extraordinar al Învierii Sale a fost o realitate şi nicidecum o aparenţă. Înălţarea confirmă tot ceea ce a propovăduit şi a săvârşit Hristos, fiindcă o Înviere fără Înălţare ar fi fost o Înviere lipsită de sens, ar fi fost o Înviere ratată.
Hristos Cel înviat nu-Şi mai avea locul pe pământ; locul Său era „de-a dreapta Tatălui”, întrucât El a venit de la Tatăl şi a rămas „una cu Tatăl” (Ioan 10,30), iar dacă nu s-ar fi înălţat la cer, n-ar mai fi fost Fiul Tatălui ceresc. Hristos Cel de după Înviere nu mai era acelaşi cu cel de dinainte de Înviere. Trupul Său înviat era un trup înduhovnicit la maximum, care funcţiona ca un organism nou, cu simţuri şi funcţii umane transfigurate, inaugurând o nouă stare fiinţială a omului. O dovedesc cu prisosinţă toate arătările Sale de după Înviere, când, deşi se afla în lumea fizică, putându-se mişca în ca­drele ei, în acelaşi timp, îi depăşea toate îngrădirile: trecea prin uşile încuiate, apărea şi dispărea instantaneu etc.
Astfel, viaţa pământească a lui Hristos nu se încheie printr-o pecetluire, ci printr-o deschidere către lumea de dincolo, prin Înălţarea Sa cu Trupul întru Împărăţia Tatălui, fapt care ne deschide şi nouă calea spre veşnicie, anticipând destinul nostru de după moarte, întru care suntem chemaţi să ne împlinim: „Mă duc să vă gătesc loc, şi iarăşi voi veni şi vă voi lua cu Mine, pentru că acolo unde sunt Eu, şi voi să fiţi” (Ioan 14,3).
Înălţarea adevereşte că viaţa noastră nu se termină în nonsensul morţii, ci moartea este actul care împlineşte persoana care moare, după cum nici mormântul nu este un capăt implacabil, ci pragul către o altă viaţă: cea veşnică, scopul cel mai de seamă al existenţei umane fiind intrarea în neasfinţita ei frumuseţe.