Calea, Adevărul şi Viaţa / Uceniţele Domnului

Un tropar din imnografia Bisericii noastre le numeşte pe femeile mironosiţe „uce­niţele Domnului”. Este un titlu ce li se cuvine pe drept, pentru fidelitatea lor faţă de Învăţătorul, o fidelitate nu numai până la moarte, ci chiar şi dincolo de moarte. Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că adevăratul ucenic nu se leapădă de învăţătorul şi părintele său duhovni­cesc, chiar dacă acesta ar fi hulit şi prigonit de toată lumea. Ucenicul va trebui să-l apere cu toată puterea sa, iar dacă învăţătorul ar muri în urma prigoanei şi nu-i va mai putea sluji în alt fel, să-I facă o îngropare cuviincioasă.
Aşa au făcut mironosiţele. Ele i-au fost credincioase lui Hristos nu numai până la moarte, ci şi după moarte. Apostolii n-au dovedit o astfel de credincioşie, deşi îşi luaseră cu toţii un angajament solemn în acest sens (Matei 26, 35). Însă, răstignirea i-a tulburat în aşa măsură, încât au început să pună la îndoială tot ceea ce crezuseră şi mărturisiseră mai înainte despre Mesia. Cum, un Mesia răstignit? Un Mesia pironit pe lemn, lepădat de poporul Legii şi blestemat de Legea însăşi? „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Luca 24, 21) – ziceau cei doi ucenici în drumul către Emaus. Acest cuvânt al lor ar putea fi in­ter­pretat ca ceva de genul: „Nădăjduiam, dar nu mai nădăjduim”. Ştim că Mân­tuitorul i-a mustrat pentru această necre­dinţă a lor.
Nu primesc însă o astfel de mustrare mi­ronosiţele. Ele se dovedesc credincioase şi, tocmai de aceea, curajoase în a-L căuta pe Hristos, deoarece ele n-au uitat tot ceea ce făcuse Fiul lui Dumnezeu pentru ele.

Cineva nota că, dacă urmărim viaţa pă­mântească a Mântuitorului, vom constata că niciodată nu i-au făcut niciun rău copiii şi femeile. În acest cadru,  mironosiţele şi slujirea pe care ele I-o aduc Mântuitorului apar ca o frumoasă şi sfântă încununare.

Evangheliile relevă cu mare fineţe iubirea plină de duioşie a mironosiţelor. Pe Maria Magdalena o înfăţişează plângând lângă mormântul gol, iar atunci când îngerii o întreabă de ce plânge, răspunsul ei exprimă într-un mod extraordinar adâncul ei ataşament faţă de Hristos: „Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20, 13).
Femeile mironosiţe se dovedesc a fi cu ade­vărat „uceniţele Domnului”, tocmai pentru faptul că Îl caută pe Iisus Cel răstignit!

Mulţi au mers după Iisus atâta vreme cât El apărea drept un făcător de minuni ca nimeni altul. Mulţi erau gata să-I devină ucenici atâta vreme cât El era personajul cel mai popular şi a Cărui faimă trecea chiar dincolo de hotarele Ţării Sfinte. Mulţi Îl vor căuta după ce au auzit că a înviat din morţi. Mironosiţele Îl caută însă atunci când nu-L ştiau decât ca pe Răstignitul lepădat, batjocorit şi dispreţuit de toţi, mort pe crucea infamă a făcătorilor de rele.
Nu ştiau prea bine cum se vor descurca. Ce vor spune şi ce vor face în faţa stră­jerilor puşi să păzească mormântul cu străşnicie? Cum vor putea prăvăli piatra de la uşa mormântului? Iubirea însă nu cunoaşte frica, ea „toate le crede, toate le nădăjduieşte” (I Cor. 13, 7).