Calea, Adevărul și Viața / Taina Spovedaniei – doar o condiție pentru a ajunge la Sfânta Împărtășanie?

Din nou suntem într-o perioadă în care grija față de suflet este bine să sporească, iar sufletul nu se poate curăți mai bine decât în Taina Spovedaniei, sub îndrumarea unui părinte, care, dacă se poate, să fie cât mai duhovnicesc. Darul cel mai de seamă pe care îl primim de la Dumnezeu este suflarea de viață, adică sufletul. Prin căderea în păcat, acesta și-a pierdut starea de rai, îndepărtându-se tot mai mult de Dumnezeu. Strădania noastră de a redobândi starea de rai trebuie să treacă neapărat prin împăcarea cu Dumnezeu, împăcare ce nu este posibilă dacă nu facem noi primul pas către El, întrucât cel de-al doilea mare dar din partea lui Dumnezeu pentru om este libertatea de a alege, liberul arbitru.

Raiul rămâne mereu deschis pentru noi, doar că trebuie să facem primul pas, care se numește pasul Pocăinței. Dacă noi ne hotărâm să facem acest pas, atunci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, face înzecit pași către noi ca să ne îmbrățișeze, pași plini de milă și de iertare. Părintele Efrem Filotheitul spunea că Taina Spovedaniei are mare putere, deoarece poate transforma lupul în miel, face din omul sălbatic om sfânt, iar pe tâlharul sângeros îl face primul cetățean al Raiului. Prin toate acestea, este bine să înțelegem că Taina Spovedaniei înseamnă, înainte de toate, purtare de grija a sufletului, povățuire în viață duhovnicească și ajutor în lupta lăuntrică a omului. La origine, în primele veacuri creștine, Taina Spovedaniei era Taina de reîmpăcare a celor excomunicați, adică a celor care se lepădau de credință, din cauza amenințării persecuțiilor împotriva creștinilor sau a celor care săvârșeau păcate grave (ex. ucidere, desfrâu, practicarea unor meserii care nu erau în conformitate cu morala creștină).

În timpurile noastre, aceasta Taină a căpătat o practică juridică, în care preotul aproape că își pierde rolul de îndrumător sufletesc, de sfătuitor pe calea împlinirii binelui în vederea mântuirii, rezumându-se, din cauza unei influențe apusene, la rolul de judecător, rol în care aplică legile (canoanele) bisericești. Astfel, de la Taina care împacă pe cei excluși din Biserică a devenit o Taină pentru cei din interiorul Bisericii, iar importanța teologică s-a mutat de pe pocăință pe iertare, ca singurul element al Tainei Spovedaniei. Chiar și formula de dezlegare rostită de duhovnic era alta în rânduiala ortodoxă, care spunea: „Împacă-l(o) cu Sfânta Crucea Ta în Hristos Iisus, Domnul nostru…”. Această condiție formală a Tainei Spovedaniei, ca unica condiție pentru Împărtășanie, pe lângă faptul că, de cele mai multe ori, devine un obstacol pentru a ajunge la Împărtășanie, înlocuiește adevărata pregătire pentru Împărtășanie, pregătire ce constă în adevărata pocăință lăuntrică. Adesea se întâmplă faptul că omul poate spune „vinovat”, însă fără a simți vreo stare de pocăință! Iar spovedaniile noastre contemporane atât de sumare au pierdut noțiunea de conversație duhovnicească! Or, dacă nu există stare de pocăință și dorință de îndreptare, din punct de vedere ortodox nu poate exista nici iertare din partea lui Dumnezeu. În concluzie, avem nevoie de redescoperirea adevăratului sens al pregătirii ca centru al vieții noastre duhovnicești, ca acel efort duhovnicesc, ce ne descoperă nevrednicia noastră, să ne determine să dorim Sfânta Taina a tămăduirii și iertării, care ne descoperă necuprinsa iubire a lui Hristos către noi, făcându-ne să-L iubim și să ne dorim unirea în har cu El. Dacă descoperim acestea, atunci vom înțelege că întreaga viață și rânduială a Bisericii a fost și este întotdeauna acea pregătire, ajutându-ne, prin rânduielile liturgice și duhovnicești, să transformam viața noastră proprie într-o permanentă pregătire pentru Împărtășanie și pentru plinătatea „zilei celei neînserate” a Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

Pr. Cristian Ștefan