Calea, adevărul și viața. Taina Răului

Cu toții sesizăm răul ca pe ceva ce face parte din existență, fără a-i putea identifica, de cele mai multe ori, cauza. Astfel, ajungem să ne confruntăm la nesfârșit cu ceea ce scapă puterii omenești de înțe­legere, agresându-ne în per­ma­nență, iar de la o vreme devenim incapabili de a explica ne­a­jun­su­rile și suferințele, mul­țumindu-ne chiar cu conviețuirea lui.
Se constată prezența răului la nivel existențial, atât sub aspect spiritual, cât și fizic și, totuși, nu suntem capabili să-i identificăm cauza. A identifica răul și sursa lui echivalează cu limpezirea celei mai grave probleme a exis­tenței noastre, iar prin aceasta ne recuperăm scopul pentru care am venit în lume.
Problema răului este cu mult mai profundă decât apare într-o abordare simplistă. Filosofii, sociologii și politologii susțin că răul ține de sfera strictă a existenței omului, care comite răul numai în relație cu semenii săi, iar prin aceasta nu fac alt­ceva decât să-i constate efectele exterioare, fără să-i identifice adevărata cauză. Numai că  răul este o problemă de profunzime, în fața răului știința, cu toate metodele și mijloacele sale de investigare, se dovedește inca­pabilă să-l explice, întrucât el ține de domeniul tainei, iar în inima ei putem intra, atât cât putem, prin alte mijloace, care țin de domeniul teologiei.
Interesant este faptul că Sfânta Scrip­tură nu vorbește niciodată despre rău la modul impersonal, ci de fiecare dată amintește de sursa din care emană, din Cel-Rău.
Răul, cu infinitatea sa de ipostaze, așa cum i se înfățișează omului, nu poate fi, teologic vorbind, înțeles ca o forță impersonală, ci izvorăște din Cel-Rău, care neîncetat luptă să întoarcă lumea în neant, deoarece el însuși, prin faptul că și-a refuzat rostul pentru care a fost creat, cel de ființă care vine de la Dumnezeu și se îndreaptă spre Dumnezeu, a devenit rău și cauza răului. El este cel care se află într-o permanentă luptă cu omul și încearcă, prin cele mai neașteptate mijloace, să-l înșele, pentru ca, în final, să îl distrugă.
Logica imediată ne spune că diavolul se ascunde în păcat. Nu în păcat ne întâlnim cu el, deoarece este greu de crezut că poți ispiti pe cineva cu rău, ci ne întâlnim, mai ales, acolo unde ne așteptăm cel mai puțin sau chiar deloc. Îl întâlnim în valorile pozitive ale lumii noastre, întrucât el interac­ționează, paradoxal, mai ales prin intermediul binelui, al smereniei, al iubirii și al dreptății, camuflându-se sub chipul acestora, după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „se ascunde în chip nevăzut sub înfățișările lucrurilor sensibile și cheamă în chip amăgitor spre fiecare dintre ele dorințele sufletului prin fiecare simț. Fața lui este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbește să o primească și prețuiește mai mult lucrurile sensibile care vrăjesc simțurile decât contemplarea celor inteligibile care îngrașă mintea”.
Diavolul nu poate exista prin sine, ci doar prin parazitarea binelui, el nefiind decât o lipsă a binelui. Ușa prin care se strecoară înlăuntrul omului este libertatea. Prin aceasta el este „dependent” de acceptul sau refuzul omului, deoarece el nu poate dispune cu niciun chip de libertatea umană. Însă, întrucât libertatea este singura punte prin care se poate infiltra în existență, se folosește de ea, atunci când i se oferă prilejul, incitându-ne să abuzăm de acest dar minunat primit de la Dumnezeu, ca apoi să ne invite să rupem relația cu Creatorul și să ne declarăm propriul nostru stăpân.
Astfel, omul, smuls din relația cu sursa vieții, își pierde adevărata libertate și se închide într-o limitare care îl va duce la pieire.