Curs valutar
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
Calea, Adevărul şi Viaţa / Taina cea din veac ascunsă
Apostolul neamurilor, Sf. Pavel, vorbea despre evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, afirmând că este „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Într-adevăr, mare taină, care nu este uşor de pătruns cu mintea noastră mărginită.
Totuşi, atât cât ne permite spaţiul unui editorial şi atât cât este cu putinţă omeneşte, vom încerca să pătrundem această taină, astfel încât să ni se descopere şi nouă ceva din puterea care vine din aceasta.
Într-un cuvânt de învăţătură adresat creştinilor din Tesalonic la sărbătoarea Naşterii lui Hristos, Sfântul Grigorie Palama spunea că „astăzi cerul şi pământul le văd de aceeaşi cinste, iar urcarea celor de jos către toate cele de dincolo, fiind deopotrivă cu pogorârea celor de sus. Oricare ar fi cerul al cerurilor şi oricâte ar fi apele cele de sus care adapă cele cereşti, şi orice loc sau stare sau rânduială supracerească am socoti, nimic nu este mai minunat şi mai vrednic de cinste decât peştera şi ieslea, decât scutecele şi scăldătoarea Pruncului, căci nimic din veac dintre cele săvârşite de Dumnezeu, nimic nu a fost mai de obşte folositor şi mai dumnezeiesc decât cele ce ţin de Naşterea lui Hristos, pe care noi le prăznuim astăzi”.
Frumoase şi adevărate cuvinte! Deoarece, Cel mai înainte de veci şi necuprins - ca unul care este fără casă, fără acoperiş, fără sălaş - se naşte acum în peşteră cu trupul şi ca un prunc se aşează în iesle, se poate vedea cu ochii, se poate atinge cu mâinile, se înfaşă în scutece şi vine acum la făptura cea zidită, nu ca o fiinţă care să nu fi fost mai înainte, nici ca un trup, care, adus întru fiinţă, peste puţină vreme moare, nici ca o minte îngerească, unindu-se cu un trup întru alcătuirea unei fiinţe raţionale. Ci Dumnezeu, unind în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit cele două firi (dumnezeiască şi omenească) în realitatea unei persoane divino-umane.
Aşadar, Dumnezeu a binevoit să dezlege pricina mândriei care a abătut de la El făpturile cele raţionale şi să le facă pe toate asemenea Lui, făcând ca şi firea cea zidită să fie egală cu Sine şi de aceeaşi cinste. Şi cum a fost posibilă aceasta? Însuşi Cel din Dumnezeu, Cuvântul (Iisus Hristos), pogorându-Se în chip de negrăit şi coborându-Se de sus în hotarul omenesc, l-a legat pe acesta de El în chip nedespărţit, şi, smerindu-Se pe Sine şi sărăcindu-Se pe Sine, a făcut cele de jos ale noastre cele de sus. Sau, mai curând, le-a adunat pe ambele într-una, arătând tuturor că smerenia este calea care duce la ceruri, punându-Se pe Sine pildă oamenilor şi sfinţilor îngeri.
Acum îngerii au primit neclătirea lor cu fapta, învăţând de la Domnul Hristos calea înălţării şi asemănarea cu El, că nu este cea a măririi, ci a smereniei. Acum şi oamenii au aflat îndreptarea, cunoscând calea care ne cheamă la smerenie, cea aducătoare de bucurie adevărată.
Pentru a fi „pe pământ pace şi întru oameni bunăvoire”, potrivit cântării îngereşti de la evenimentul Întrupării Pruncului dumnezeiesc, trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu, făcând cele bineplăcute Lui, mărturisind adevărul şi înfrânându-ne prin post şi rugăciune. Să ne împăcăm şi întru noi înşine, trupul supunându-l duhului, iar lumea gândurilor cea dinlăuntrul nostru să o avem mişcându-se frumos şi în bună cuviinţă, pentru a putea stârpi cu adevărat discordia dintre oameni şi să facem pace unii cu alţii.