Calea, Adevărul şi Viaţa / Tăcerea - o calitate tot mai rar întâlnită

Încă din timpuri străvechi, oameni înţelepţi s-au exprimat asupra acestei stări omeneşti, numită tăcere. Despre tăcere, Cicero spunea că este una dintre marile arte ale conversaţiei, iar Con­fucius susţinea că tăcerea este prietenul care nu te trădează niciodată.
Ceva mai târziu, Baltazar Gracian afirma că tăcerea este sanctuarul prudenţei, Samuel Butler arăta că tăcerea este o virtute care ne face plăcuţi semenilor noştri, iar marele învăţat Dimitrie Can­temir zicea că tăcerea este capul filo­sofiei.
Mai mult ca sigur că puţini oameni de rând vor fi cunoscut aceste exprimări ale unor învăţaţi, dar cu toate acestea s-au încetăţenit în vorba populară, expresii ca: „tăcerea este de aur” sau „dacă tăceai, filosof rămâneai”.
Toate aceste ziceri legate de tăcere îşi au partea lor de adevăr, însă mai presus de toate, Sfântul Isaac Sirul sintetiza, spunând că: „tăcerea este taina vieţii veacului viitor”, ceea ce înseamnă că cel ce tace se pregăteşte direct pentru viaţa viitoare.
De aceea, înainte de toate, tăcerea este o nevoinţă. Deoarece atunci când cineva tace este încercat de către vrăjmaş, iar această nevoinţă nu se dă degrabă şi nici uşor. Cel care ia cu hotărâre asupra sa această nevoinţă, acela trebuie să se pregătească şi pentru necazuri.
Cuviosul Macarie de la Mănăstirea Op­tina spunea adeseori: „Luaţi seama, toţi sfinţii au tăcut: cuviosul Serafim de Sarov, Arsenie cel Mare a tăcut, de aceea şi este mare, pentru că a tăcut; când a fost întrebat de ce tace tot timpul, el a răspuns: „Credeţi-mă, fraţilor, că vă iubesc pe toţi, dar nu pot fi şi cu voi, şi cu Dumnezeu, de aceea fug de voi”. Sfântul Ioan Scărarul spunea: „Când vorbeam chiar şi despre lucruri folositoare sufletului, deseori mă că­iam, dar, pentru că tăceam, nu mă că­iam niciodată”.
În zilele noastre suntem deseori tentaţi să spunem despre un om tăcut că este fie „sărac cu duhul”, fie cu probleme de comunicare, fie un om închis în sine. Iată, că lucrurile pot să stea şi altfel, pentru că regula monahală spune să nu începi să vorbeşti fără să fii întrebat. Apoi, tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune, iar liniştea este atât de binefăcătoare pentru el.

Oare, ce s-ar întâmpla dacă am păstra între noi tăcerea, în afară de cele necesare nimic altceva să vorbim? Cu sigu­­ranţă că mintea noastră ar fi mai curată şi ne-ar ajuta să ne vedem interiorul nostru ca într-o oglindă, ceea ce ne-ar aduce un gând de smerenie şi modestie, fapt ce L-ar determina pe Dumnezeu să caute la smerenia noastră şi să ne ocrotească de toate ispitele.