Calea, Adevărul și Viața / Suferință și bucurie

 Trăim vremuri în care vedem că în diferite locuri ale acestei planete se moare în fiecare moment în măsură considerabilă și în chipuri groaznice.Catastrofe, fie naturale, fie provocate de răutatea sau iresponsabilitatea oamenilor, se petrec mai tot timpul. Ni se comunică cifre mari de morți. De multe ori, dacă ele vin de departe și nu detailate, rămânem relativ indiferenți, alteori, când lucrurile se petrec mai aproape de noi și sunt intens mediatizate, uneori cu doză mare de subiectivitate, ne umplem de durere și îngrijorare.

Biserica noastră a fost mereu alături de oameni în suferințele lor, compătimind cu ei și încercând cât de cât să le aline durerile. Cei care frecventează viață liturgică a Bisericii știu cum se organizează colecte cu prilejul fiecărei mari catastrofe la nivel național, dar nu numai. Astfel, din acest punct de vedere, este mai mult o Biserică a faptelor decât a vorbelor. Iar aceasta pe urma lui Hristos și a învățăturii Lui, întrucât Dumnezeu Însuși este într-o continuă compătimire cu noi. În frumoasele noastre basme, se vorbește despre împăratul care cu un ochi plânge și cu un altul râde. Cam așa stau lucrurile și cu Împăratul nostru ceresc. Această realitate nu împiedică, însă, faptul de a ne bucura.

Bucuria și suferința ne însoțesc toată viață. Într-un moment sau altul, în funcție de diverse condiționări, suntem prinși într-o stare sau alta, ele succedându-se continuu. Înțelepciunea acumulată de omenire pe parcursul ei istoric a făcut-o să numească această viață o vale a plângerii. Creștinismul este, însă, o propunere a bucuriei. Primele cuvinte ale lui Hristos după Învierea Sa din morți acestea au fost: „Bucurați-vă!” și „Nu vă temeți!” (Matei 28,9-10). Tocmai în virtutea Învierii. Aceasta este buna Lui vestire cu care ne trimite și pe noi în lume. Ea ne spune despre venirea Fiului lui Dumnezeu în trup pe pământ, despre trecerea Lui minunată prin această lume și despre Învierea Sa, după cumplite Pătimiri și moarte pe Cruce. Astfel, din și prin suferință se naște bucuria izbăvitoare. Dintr-o lume a suferinței, în care îi însoțește tămăduitor pe credincioși și nu numai pe ei, creștinismul propune intrarea într-o lume a bucuriei. Bucurie ce va fi desăvârșită printr-o definitivă însoțire cu Dumnezeu în lumina slavei Sale, dar care poate și trebuie pregustată în această lume.