Calea, Adevărul şi Viaţa / Singurătatea omului

Dacă ne amintim de metaforele pe care Sfânta Scriptură le folosește pentru iad (focul gheenei, focul cel nestins, viermii cei neadormiți etc.), găsim o expresie care este mai aparte, mai puternică: „întunericul cel mai dinafară”. Aceasta vrea să spună că sufletul depărtat de Dumnezeu și de lumina lui Dumnezeu se cufundă într-un întuneric de beznă absolută. „Întunericul cel mai dinafară” înseamnă acel întuneric absolut impenetrabil, în care ești condamnat să trăiești în veci, dacă nu te căiești de păcate și nu te întorci la Dumnezeu și la lumina Lui, în așa fel în care nici tu nu poți comunica cu cei de lângă tine, pe care nu-i vezi, și nici cei de lângă tine nu pot comunica cu persoana ta.
Acest iad se poate trăi și pe pământ, atunci când omul se află într-o imensă, tragică și insolubilă singurătate. În această situație ne putem afla oricare dintre noi, atunci când nu ne facem timp pentru Dumnezeu, pentru grija sufletelor noastre. Orice păcat, fie el mic sau mare, te îndepărtează de casa lui Dumnezeu, orice păcat este o aruncare spre neant, orice păcat este o sminteală, o nebunie. Însă, îndată ce îți revii din această ne­bunie și îți revii în fire îți refaci echilibrul lăuntric și îți aduci aminte Dumnezeu, Căruia îi este dor de tine și te așteaptă cu brațele deschise.
Chiar dacă nu L-a văzut pe Dumnezeu, există, totuși, și în om un dor de Dum­nezeu, ceea ce înseamnă că în firea omului Dumnezeu subzistă și persistă drept Creatorul și Făcătorul nostru al tuturor.
Există o cântare frumoasă, în imnele noas­tre liturgice: „Fericită este viața pustnicilor, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor”. Este un dor al omului de Dumnezeu, dar este în permanență și un dor al lui Dumnezeu pentru noi oamenii, cei care-L părăsim, și un dor care ne în­toarce. Atunci când fiul rătăcit era departe și se găsea în pragul deznă­dejdii, el nu era mânat de dorul său pentru tatăl pe care-l părăsise, însă dorul părintelui ajungea la el și îi vorbea undeva în străfundul cugetului, iar el, fără a-și da seama, răspundea acestui dor al părintelui care-l chema de departe pentru a veni acasă.
Așadar, să fim convinși că atunci când suntem singuri și uităm de Dumnezeu, El nu uită niciodată de noi, de dorul pentru fiecare în parte. De aceea, oricât de mare păcat am avea să ne aducem aminte că este Cineva acolo la țărmul veșniciei, Care privește în depărtare și ne așteaptă.