Calea, Adevărul şi Viaţa. Sfinții Mărturisitori din Ardeal, martiri ai dreptei credințe

Este bine cunoscut faptul că Bise­rica Ortodoxă din Transilvania a fost, de-a lungul secolelor, o Biserică martirică. Multe au fost nelegiuirile puterii imperiale de la Viena asupra Bisericii ardelene și inclusiv a slujitorilor și credin­cioșilor ei, dar și mulți au fost vaj­nicii luptători pentru apărarea credinței ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al XVIII-lea, pe numele lor: Oprea Miclăuș, țăran din Să­liște – Sibiu, care a îndurat moarte pentru dreapta credință, ieromonahii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, de lângă Orăștie, preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, prăznuiți în fiecare an la 21 octombrie.

După momentul nefericit din 1701 din Transilvania și neîndeplinirea promisiunilor făcute în cele două diplome ale împăra­tului Leopold I, clerul și poporul român de aici au rămas în starea nefericită de până atunci, tolerați și lipsiți de drepturi în propria țară. Dându-și seama că cele promise nu sunt decât vorbe amăgitoare și că sunt amenințați
să-și piardă „legea” strămo­șeas­că, la scurt timp după instalarea lui Atanasie Anghel ca episcop unit, a început lupta pentru apărarea Ortodoxiei. Această luptă a durat ani de-a rândul, fiind purtată cu mult curaj și stăruință de preoții și credincioșii ei deopotrivă, ei înfruntând bătăi, închisoare și chiar moarte mucenicească. Astfel, deși erau majoritari, românii ortodocși de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credința ortodoxă nu era recunoscută oficial.
Mișcarea românească din 1744 din Transilvania și din Banat, dezlăn­țuită de propovăduirea călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate națională și religioasă. Această luptă pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruință desăvârșită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea strămoşească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaș, „o biruință a satului asupra împăratului”.
Succesul extraordinar al predicii lui Visarion inspiră acțiunile entuziaste ale neînfricaților preoți Cosma din Deal, Ion din Răchită, Oprea din Săliște, a lui Ioan din Galeș și Ioan din Aciliu, a călugă­rilor Nicodim și Sofronie, a strălucitului vizionar țăranul martir Oprea Miclăuș și a altor zeci și sute de preoți, călugări, țărani care, la fel ca în epoca perse­cu­țiilor primare, au îndurat, cu curajul sfinților și martirilor, loviri, bătăi, schingiuiri, temniță, moar­te, pentru Ortodoxia lor străbună, pe care au refuzat să o abjure.
Constatând că toate încercările și memoriile rămân fără rezultat, cre­dincioșii ortodocși au ales ultima cale în vederea dobândirii libertății religioase, și anume răscoala împotriva uniației și a iobăgiei. Ea o fost condusă de ieromonahul So­fronie din satul Cioara, jud. Alba. Mișcarea s-a extins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până la Sătmar și Maramureș. Din cauza acestei mișcări, împărăteasa Maria Tereza și autoritățile din Ardeal au fost nevoite, așa cum remarcă părintele prof. dr. Mircea Păcurariu, „să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împără­teasa înștiința, pentru prima dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestați pentru credință vor fi eliberați.”

Timp de 60 de ani, creștinii din Ardeal au dat o serie întreagă de martiri, după chip și lege, pentru cinstea și apărarea Ortodoxiei. Ardealul a avut „ostași ai lui Hristos” care așa cum spune cântarea „au lepădat frica împăraților și a tiranilor și cu bună îndrăzneală bărbătește L-au mărturisit pe El Dumnezeu și Împărat al nostru”.