Calea, Adevărul şi Viaţa. Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla este cinstită pe 7 august. Ea s-a născut în satul Vânători din județul Neamț, în jurul anului 1650, din părinți credincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl său se numea Ștefan Joldea și era însărcinat cu paza tezaurului Moldovei de la Cetatea Neam­țului. Ascultând de sfaturile părinților, Sfânta Teodora se căsătorește cu un tânăr evlavios, însă după ce părinții ei au trecut la Domnul, decide să se retragă la mănăstire. Astfel, prin bună înțelegere, Sfânta Teodora s-a retras la Mănăstirea Vărzărești, din munții Buzăului, iar soțul său a intrat în obștea Mănăstirii Poiana Mărului, devenind monahul Elefterie.
Asupra Mănăstirii Vărzărești se abate o invazie turcească. Mai­cile fug în Munții Vrancei, iar la scurt timp stareța Paisia moare în această pribegie. Teodora se nevoiește încă 10 ani, după care ia calea Munților Neamțului, pe care îi știa, şi care o atrăgeau prin atmosfera duhovnicească de acolo: pustnicii și școala lor înaltă. Ajunge aici, ia binecuvântare de la egumenul Varsa­nufie de la Sihăstria Secului și urcă la izvoarele harului, în singurătatea codrului. În singu­rătatea muntelui întâlnește un bătrân sihastru care îi oferă chilia lui de sub stâncile Sihlei, el pierzându-se mai apoi în desimea codrului. Orice om care calcă aceste locuri rămâne uimit. Nu îți poți imagina cum o făptură plăpândă poate rezista în frigul și umezeala muntelui, în izolare totală, printre fiarele pădurii necălcate de picior omenesc. Hrana ei? Bureți, urzici, mure, afine. Ce bea? Apa dintr-un ochi de piatră, săpat în stâncă. Unde dormea? Pe o piatră rece dintre cele două stânci, piatră care îi era și vatră. Viața ei spirituală? Extrem de înaltă, acest lucru confirmându-l și ieroschimonahul Pavel de la Sihăstria, cel care, pe cărări numai de el știute, îi cerce­ta pe eremiți, cărora le aducea cel mai de preț dar: Trupul și Sângele Domnului.
Așa a petrecut aproape 20 de ani. Ani de neimaginat pentru noi, cei de azi, cărora confortul ne-a devenit o a doua natură.
Simțindu-și sfârșitul aproape, Teodora se roagă fierbinte Domnului. Acesta face ca unor monahi de la Sihăstria să le fie atrasă atenția de câteva păsărele care intrau pe fereastra din trapeză, luau firimituri de pâine și zburau grăbite spre munte. Călugării le-au urmărit - la sfatul egumenului - și așa au găsit-o pe Cuvioasă, care îi aștepta, pregătită pentru marea plecare. Le-a spus și călugării pe care îi dorește pentru ultima spovedanie și împărtă­șanie: Antonie și Lavrentie. Așa s-a și petre­cut, în bună rânduială, des­­părțirea ei de lume, iar la slujba în­mormântării - chiar în adâncul peșterii - au participat și alți că­lugări ai Sihăstriei, mișcați de povestea Cuvioasei. După un timp, la peșteră apare un călugăr mai vârstnic, cu barba albă. Ieroschimonahul Elefterie, venit de la Poiana Mărului, ajunge la fața locului, face cercetări și mărturisește, spre emoția tuturor: „Călugărița îngropată aici este fosta mea soție, pe vremea când trăiam în lume”. Din acel moment Elefterie s-a așezat cu canonul la Mănăstirea Sihăstria, pe care nu a mai părăsit-o decât după moarte, adică după alți 10 ani. I-a vegheat Teodorei somnul și pomenirea, ca un paznic cre­dincios, ca un însoțitor și mărtu­risitor al înaltei vieți spirituale a fostei sale soții.
În timpul unei ocupații rusești (1828-1834), aceștia au găsit de cuviință să văduvească Schitul Sihla (ridicat în 1730, în amin­tirea Cuvioasei) și întreg poporul închinător de prezența Teodorei, luându-i cinstitul trup din peștera unde odihnea și ducându-l la Lavra Pecerska din Kiev. Acolo șade într-o raclă, pe pământ străin, fiind cunos­cută sub numele de „Cuvioasa Teo­dora din Carpați”. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canoni­zarea Teo­dorei, cu zi de prăz­nui­re pe data de 7 august, adică a doua zi după hramul Sihlei - „Schimbarea la Față”.