Calea, Adevărul şi Viaţa / Sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu

Suntem în perioada pregătirii pentru Sfântul şi Marele Post al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, când suntem chemaţi să ascultăm parabola Fiului Risipitor, parabolă care ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil.

Ni se spune că Fiul Risipitor a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea. O ţară îndepărtată!

Este definiţia condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o împropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, deoarece un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie chiar şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Iar acela care se simte perfect „acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, însă ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau o putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu. 

Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am spus rugăciunile, că am vorbit de rău pe cineva sau că m-am mâniat. Însă, este lucru diferit acela de a realiza dintr-o dată că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat, frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Noi am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: întâi de toate viaţa şi posibilitatea de a ne bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste, de cunoaştere; apoi – prin Botez – viaţa cea nouă a lui Hristos Însuşi; darul Duhului Sfânt, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice. Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin El cunoaşterea întregii creaţii şi puterea de a fi fii ai lui Dumnezeu. Numai că toate acestea le-am pierdut, toate acestea le risipim în tot timpul, nu numai prin păcatele şi greşelile personale, ci prin păcatul păcatelor: îndepărtarea dragostei noastre de la Dumnezeu, preferând ”ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.

De aceea este aici Biserica şi este mare nevoie de ea, ca să ne amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut, spunându-ne în Condacul acestei zile: „întru răutăţi am risipit bogăţia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi”.