Calea, Adevărul şi Viaţa / Semnificaţia Sâmbetei lui Lazăr

Grija principală a slujbelor rânduite în cea de a şasea săptămână din Postul Mare este să ne pregătească pentru cele două evenimente de la sfârşitul ei: învie­rea lui Lazăr şi intrarea Domnului în Ierusalim.
Privitor la învierea lui Lazăr, Mân­tui­torul Hristos arată cu fapta ceea ce spusese Martei, că El este Învierea şi Viaţa şi Stă­pânul Atotputernic al vieţii şi al morţii.
Pe de o parte, minunea învierii lui Lazăr este o anticipare a Învierii Sale şi o întă­rire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi aştepta: „Doamne, vrând să încredinţezi pe ucenici de învierea Ta cea din morţi, ai venit la mormântul lui Lazăr”, ca să înţeleagă ucenicii, atunci când îl vor vedea răstignit şi omorât, că Cel ce are stăpânire asupra morţii nu poate fi stăpânit de moarte.
Pe de altă parte, învierea lui Lazăr este şi o anticipare a învierii de obşte, precum arată troparul zilei: „Învierea cea de obşte, mai înainte de patima Ta în­credinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile cu trup urât mirositor a fost înviat, apoi este cu putinţă ca toţi cei adormiţi din veac să se ridice din pulberea morţii.
Totodată, învierea lui Lazăr ne arată în mod tainic şi alte înalte adevăruri duhovniceşti.
Lazăr cel mort şi cu trup urât mirositor reprezintă tot sufletul care zace în groapa păcatului, precum ne arată slujba Utre­niei de miercuri: „Ca o piatră îngreunându-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milos­tive Doamne”.

Ştim din Sfânta Scriptură că Mântuitorul a suspinat cu duhul şi a lăcrimat pentru prietenul iubit, făcându-i pe iudei să spună: „Iată cât de mult îl iubea”. De fapt, El a lăcrimat pentru firea omenească, plăsmuită „bună foarte”, dar stricată şi alterată de păcat, iar, în iubirea Sa cea nemărginită pentru noi, mereu suspină şi lăcrimează Hristos, văzându-ne morţi şi alteraţi, prin mulţimea păca­telor cele din toată vremea.
Minunea învierii lui Lazăr are şi un înţeles adânc pentru vremea de sfârşit al Sfântului şi Marelui Post. Precum se poate vedea, urcuşul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne ridică treptat la o înţelegere tot mai cuprinzătoare a înnoirii duhovniceşti, a prefacerii în omul cel nou. Dacă am respectat rânduielile, împlinind poruncile lui Dumne­zeu, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al lui Hristos, având două surori, Marta şi Maria, adică făptuirea şi contemplaţia (Marta cea cu râvnă pentru slujire şi Maria care ascultă cuvintele Lui). În lipsa Mântuitorului, Lazăr s-a îmbolnăvit şi a murit. Înţelesul duhovnicesc este că fără prezenţa lui Hristos, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază.

Trebuie să vină Hristos să ne cheme afară din mormântul neputinţei noastre omeneşti, fapt care ne conduce spre ma­rele adevăr, care nu trebuie uitat nicio­dată, cum că omul se osteneşte după putinţă, însă mântuirea este un dar al negrăitei milostiviri a Mântuitorului Hristos.