Calea, Adevărul și Viața / Săptămâna Floriilor

Vineri, în săptămâna a șasea, se încheie ostenelile Postului Mare. Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun înainte pilda Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr pentru adâncul ei înțeles duhovnicesc. Precum ni se spune în slujba de miercuri, pilda este o oglindă a stării poporului evreu și a neamurilor păgâne: „Israel se îmbracă în porfiră și vison mohorât și îndestulându-se cu Legea și cu Proorocii se veselea în slujbele Legii…; dar, în loc de porfiră și vison, s-a îmbrăcat cu focul cel nestins. Iar Lazăr, poporul păgânesc, mai înainte lipsit de adevăr, acum se încălzește în sânurile credinței lui Avraam, îmbrăcat cu porfira Sângelui Tău și cu haina Botezului”.

Înțelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogatul era poporul evreu, care avea bogăția Legii și a Prorocilor, bogat este și omul care și-a agonisit bogăție de fapta virtuoasă. Israil, pentru că a respins pe Mesia, a moștenit iadul, iar în sânul lui Avraam a intrat Lazăr cel sărac, adică neamurile care au primit pe Hristos; tot așa și omul virtuos, fără inima milostivă, lipsit de dragostea aproapelui, își pierde toată agoniseala sufletului. Totodată, pilda este îndemn ca să nu ne alipim inima de cele trecătoare și să ne întărim în răbdarea lipsurilor și a necazurilor. Grija cea mare a săptămânii, însă, este să ne pregătească pentru cele două mari evenimente de la sfârșitul ei: învierea lui Lazăr și Intrarea Domnului în Ierusalim.

Înviind pe Lazăr, Mântuitorul Hristos arată cu fapta ceea ce spusese Martei, că El este Învierea și Viața și Stăpânul Atotputernic al vieții și al morții. Minunea este, totodată, o anticipare a Învierii Sale și o întărire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi așteptă, ca să înțeleagă ucenicii atunci când Îl vor vedea răstignit și omorât ceea ce n-a putut înțelege Israelul cel nemulțumitor -, că Acel ce are stăpânire asupra morții nu poate fi stăpânit de moarte. Învierea lui Lazăr este și o anticipare a învierii de obște, precum ne arată troparul zilei: „Învierea cea de obște, mai înainte de patima Ta încredințându-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”.

Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile a fost înviat, apoi este cu putință că toți cei adormiți din veac să se ridice din pulberea morții. Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne arată în mod tainic și înalte adevăruri duhovnicești. Lazăr cel mort și urât mirositor este tot sufletul care zace în groapa păcatului. Apoi, minunea are și un înțeles adânc pentru vremea de sfârșit a Sfântului și Marelui Post. Precum am văzut, urcușul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înțelegere tot mai cuprinzătoare a înnoirii duhovnicești, a prefacerii în omul cel nou.

Dacă ne-am luptat după lege, împlinind poruncile lui Hristos, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr prieten al Domnului, având două surori, Marta și Maria, adică slujirea și contemplația (Marta cea râvnitoare la slujire și Maria care asculta cuvintele Lui).

Înțelesul duhovnicesc: fără prezența lui Hristos, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Numai cu ele murim sufletește și mirosim urât. Apoi Mântuitorul spune hotărât „Eu sunt Învierea și Viața”. EU. Numai Eu viez pe om din moartea păcatului; el singur, fără Mine, nu poate face nimic; și numai Eu sunt Cel ce dau viață cea adevărată.

Ceea ce am urmărit noi de-a lungul Postului: învierea din moartea păcatului și dobândirea adevăratei vieți este lucrare dumnezeiască și nu omenească. Trebuie să vină Hristos să ne cheme afară din mormântul neputinței noastre omenești. Numai așa putem umbla slobozi pe calea mântuirii. Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată, este că omul se ostenește după putință, iar mântuirea este un dar al negrăitei milostiviri a Mântuitorului Hristos.