Calea, Adevărul şi Viaţa / Sâmbetele Postului Mare

Deşi finalitatea sa este sărbătoarea Învierii Domnului, Postul Paştelui are  la sfârşitul fiecăreia din săptămânile sale un popas special – o anticipare a acelei finalităţi. Sunt două zile când se săvârşeşte Sfânta Liturghie – Sâmbăta şi Duminica – care în călătoria duhovnicească a Postului au o semnificaţie deosebită.

În cele ce urmează vom încerca să arătăm statutul liturgic special în tradiţia noastră  a Sâmbetei. Din punctul de vedere al rânduielilor, Sâmbăta nu este o zi de post, ci una de sărbătoare, deoarece Dumnezeu Însuşi a instituit-o ca sărbătoare: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa s-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Fac. 2,3). Nimeni nu poate dezlega sau aboli ceea ce Dumnezeu a statornicit, chiar dacă unii creştini consideră că instituirea divină a Sabatului a fost pur şi simplu transferată Duminica, care devine astfel ziua creştină de odihnă.

Adevăratul înţeles îl putem desprinde mergând la rugăciunea domnească, unde spunem: „Vie Împărăţia Ta!”, adică „Vino, Iisuse Doamne!”. Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El. A înscris viaţa în timp, astfel încât viaţa şi timpul pot deveni puntea, trecerea către Împărăţia lui Dumnezeu.

Sabatul, ziua Creaţiei, ziua „lumii acesteia”, devine - în Hristos – ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului. Transformarea sabatului s-a petrecut în Sfânta şi Marea Sâmbătă în care Hristos, plinindu-şi toată lucrarea, S-a odihnit în mormânt. În ziua următoare, prima după Sabat, Viaţa a răsărit afară din mormântul de viaţă dătător, femeilor mironosiţe li s-a spus: „Bucuraţi-vă!”, Apostolii „încă necrezând de teamă şi de bucurie”, iar prima zi a Noii Creaţii a început. De această nouă zi, Biserica se împărtăşeşte şi, prin ea, intră în Duminică.

Toate acestea explică locul unic al Sâmbetei în tradiţia liturgică: caracterul său dublu, ca zi de sărbătoare şi ca zi a morţii. Este o sărbătoare deoarece lumea aceasta şi timpul ei ne spun că Hristos a învins moartea şi a instaurat Împărăţia Sa, deoarece Întruparea, Moartea şi Învierea Sa reprezintă plinirea Creaţiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este o zi a morţii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit, iar mântuirea, plinirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în „veacul ce va să vină”.

Toate Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la două Sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazăr, care a avut loc în lumea aceasta şi care este vestirea şi încredinţarea învierii cea de obşte şi aceea din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea însăşi a fost schimbată şi a devenit „puntea” către viaţa nouă a noii Creaţii.