Calea, Adevărul şi Viaţa / Să se lepede de sine

Mântuitorul  Hristos ne spune: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”. Dar, ce înseamnă lepădarea de sine? Parcă toate cuvintele ne sunt cunoscute și par așezate într-o ordine normală, coherentă, logică. Dar le înțelegem oare cu adevărat?
Cum adică să se lepede cineva de sine? Să mă lepăd de identitatea mea, să mă depersonalizez? Să mă lepăd de „eul” meu, de sinele care mă deosebește de alții? Să-mi neg voința, dorințele, idealurile? Să nu mă mai cheme cum mă cheamă? Să mă lepăd de apartenența mea la o națiune, la o familie, la un oraș?
A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa față de societate, față de muncă, față de familie. Înseamnă a se lepăda de egoism. Sunt unii dintre noi care în orice discuție zic: EU! Adică, eu am făcut cutare, eu am gândit cutare. Centrează totul pe ei, pe interesele lor, pe persoana lor. Uită de alții. Uită și de Dumnezeu. Ei sunt centrul pământului. Ei sunt centrul lumii. Totul, absolut totul raportează la ei. Evident, nu greșelile! Tot ce se fac bun în jurul lor. Din acest „eu” se naște mândria, orgoliul, slava deșartă.
Despre astfel de oameni, mai zicem: „Cutare este plin de sine!”. Când spunem așa ceva, știm foarte bine ce am vrut să spunem. Îl considerăm pe cel despre care vorbim, mândru, egoist, unul care reduce lumea la el, concentrează toate interesele asupra lui, nu mai admite părerile altora, socotindu-le doar pe ale lui bune și adevărate. „E plin de sine”, e ca un vas plin de apa lui, în care nu mai încape nici o picătură din apa altcuiva. E plin de el însuși și de părerile lui despre sine. Nici despre altceva, nici despre sine nu mai admite alte păreri.
Aceasta este ceea ce respinge Dumne­zeu, când cere celui ce vrea să-L urmeze: „Să se lepede de sine!” Să se lepede de acest „eu”, să-și dea seama că trăiește într-o colectivitate. Să nu uite că toate le facem împreună, că avem responsabilitate unii pentru alții, că suntem în raporturi permanente unii cu alții și cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu vrea în nici un caz să fie urmat de oameni lipsiți de personalitate, de oameni lipsiți de identitate. Dim­po­trivă, vrea ca cei care-L urmează să aibă demnitatea lor, să știe ce fac, să fie responsabili pentru ceea ce fac. Dar să nu fie mândri. Să nu fie orgolioși. Să fie smeriți. Să nu fie egoiști, centrați pe Sine-le lor.
O lepădare de sine trebuie să ducă la „reîntoarcerea în sine”, la refacerea sinelui prin spovedanie și iertare, prin lucrarea faptelor bune și prin reașezarea vieții pe temelii pozitive.