Calea, Adevărul și Viața / „Să se lepede de sine”

„De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”, spune Mântuitorul. Ce înseamnă lepădarea de sine? Parcă toate cuvintele sunt cunoscute și par așezate într-o ordine normală, coerentă, logică. Dar le înțelegem oare cu adevărat?

Cum adică să se lepede cineva de sine? Să mă lepăd de identitatea mea? Să mă depersonalizez? Să mă lepăd de eul meu, de sinele care mă deosebește de alții? Să-mi neg voința, dorințele, idealurile? Să nu mă mai cheme cum mă cheamă? Să mă lepăd de apartenența mea la o națiune, la o familie, la un oraș? Să mă lepăd de munca mea?

Cum adică să se lepede omul de sine? Mai cu seamă că există un text în Sfânta Scriptură care spune: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Matei 19,19). Ceea ce înseamnă că avem dreptul să ne iubim pe noi înșine, sinele nostru.

Cum să alegem între una și alta? Ne aflăm într-o dilemă, ne aflăm în fața a două propoziții sau situații care par adevărate, dar din care trebuie să alegi una, deși ele sunt adevărate când le iei în parte, însă puse una lângă alta sunt contradictorii.

Textul despre „lepădarea de sine” nu este totuși chiar atât de greu pe cât pare. A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa față de societate, față de muncă, față de familie. Înseamnă a se lepăda de ego, adică de egoism. Sunt mulți care zic în fiecare zi: Eu! Eu am făcut cutare, eu am gândit cutare, eu i-am spus ce să facă. Cu alte cuvinte, eu și eu la tot pasul. Centrează totul pe ei, pe interesele lor, pe persoana lor. Uită de alții. Uită și de Dumnezeu. Ei sunt centrul lumii. Totul, absolut totul raportează la ei. Evident, nu greșelile! Tot ce se face bun în jurul lor, uneori chiar dacă nu este făcut de ei. Însă, din acest „eu” se naște mândria, orgoliul, slava deșartă.

Aceasta este ceea ce respinge Dumnezeu, când cere celui ce vrea să-L urmeze: „Să se lepede de sine”! Să se lepede de acest „eu”, să-și dea seama că trăiește într-o colectivitate. Să nu uite că toate le facem împreună, că avem responsabilitate față de alții și că depindem de alții, că suntem în raporturi permanente unii cu alții și cu Dumnezeu.

Este o invitație la smerenie. Din smerenie nu mai poate cădea nimeni. Dacă este adevărată smerenie! Adică, dacă are smerenia smereniei, nu mândria smereniei, cum spunea cineva. Din adevărată smerenie nu se cade niciodată. Din mândrie se cade întotdeauna.

Dumnezeu nu vrea în niciun caz să fie urmat de oameni lipsiți de personalitate, de oameni lipsiți de identitate. Dimpotrivă, vrea ca aceia care-L urmează să aibă personalitate, să aibă identitatea lor, să aibă demnitatea lor, să știe ceea ce fac, să fie responsabili pentru ceea ce fac. Dar să nu fie mândri. Să nu fie orgolioși. Să fie smeriți. Să nu fie egoiști, centrați pe Sinele lor, fiindcă așa nu pot fi smeriți.

Sinele trebuie iubit pentru a-i dori mântuirea, pentru a-l păstra curat, drept, cinstit, onest. O astfel de lepădare de sine trebuie să ducă la „reîntoarcerea în sine”, la refacerea sinelui prin Spovedanie și iertare, prin lucrarea faptelor bune și prin reașezarea vieții pe temelii pozitive, optimiste. Lepădarea de sine nu înseamnă ura de sine, ci lepădarea de egoism. Numai așa se reconciliază porunca iubirii de sine cu porunca lepădării de sine, ieșind din contradicție.

Lepădarea de sine este renunțarea supremației lui Eu asupra lui Tu, întoarcerea la egalitate, la frățietate, la iubire autentică.

Pr. Cristian Ștefan