Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de Hristos mai mult cu inima

Nu trebuie să fii un foarte bun cunoscător în cele ale filosofiei ca să-ţi dai seama că femeia lipsește aproape cu desăvârșire din acest domeniu, unde băr­bații sunt atât de prezenți. Nici în teologie lucrurile nu se pre­zintă cu mult diferite.
Dacă prin filosofie omul caută să se înțeleagă atât pe sine, cât şi universul înconjurător, pe baza datelor extrase de rațiune prin cercetare, străduindu-se să răzbată către un sens anume, dar eșuând în majoritatea cazu­rilor în sfera propriei măr­giniri; teologia, în schimb, răstoarnă perspectiva, întrucât, prin intermediul ei, el încearcă să si­tueze universul şi propria sa existență într-o ordine de dincolo de ele.
Însă, şi teologia se vădește, până la urmă, tot o preocupare a bărbaților, poate chiar având caracter exclusiv, comparativ cu filosofia, spre a nu aminti decât faptul că Sfânta Scriptură, cartea revelației divine, este opera lor cu preponderență.
Există, de altfel, câteva domenii în care prezența bărbatului este semnalată în mod precum­pă­nitor şi care îl definesc în însuși specificul condiției sale. Sunt așa numitele îndeletniciri cu osebire bărbătești: economicul, știința, cultura, poli­ticul sau nefasta ispită a războiului. Pe aceste coordonate, cel mai me­reu prezent şi excelând fie pozi­tiv, fie negativ, este bărbatul, domenii în care prezența fe­minină nu ega­lează nivelul performanțelor băr­bătești nici pe de parte.
În ființa bărbatului acționează stihia puterii, el vădindu-se structural un dominator şi gravi­tând întotdeauna în aproprierea morții. Şi pe Dumnezeu tot bărbații l-au omorât, femeile lipsind din moartea Lui. În doar două situații este semnalată în Biblie prezența feminină în moartea lui Hristos: femeia lui Pilat şi femeia păcătoasă care îi unge capul cu mir şi cu lacrimi îi spală picioarele, ştergându-le cu părul capului său.
Gestul femeii păcătoase antici­pează gestul Mântuitorului de a spăla picioarele ucenicilor, vădind suprema smerire a Crea­to­rului în fața creaturii. Atât Dumnezeu, cât şi femeia se întâlnesc în același punct, în iubire. Dumnezeu se așter­ne dinaintea omului, pogorând, până în cel mai de jos nivel al său, picio­rul, care îi indică obârșia, iar în ace­lași timp femeia urcă şi dobân­dește, prin gestul ei, inima lui Dumnezeu: „iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit” (Ioan 7,47). Or, cine este iertat de păcate se asea­mănă întrucâtva cu Dumnezeu, Cel singur fără de păcat.
Relația bărbatului cu divinitatea se petrece pe dimensiunea rațio­nală, ceea ce, adeseori, îl prăvălește în eșec sau în necredință de-a dreptul (Cazul Sf. Ap. Toma a fost unul dintre cele fericite). Femeia trăiește această relație pe o cu totul altă coordonată, avându-și calea întru totul deosebită de cea a bărbatului. Ea se mișcă pe dimensiunea sensi­bilității, de aceea înaintarea ei spre Dumnezeu este scutită de poticneli. Calea femeii spre Dumnezeu este cea a inimii, şi aceasta explică faptul că sunt atât de puține cazurile în care femeile îl trădează pe Dumnezeu.
Cele care biruie întunericul şi frica morții şi intră în taina mormântului, înfruntându-i răceala, sunt femeile mironosițe şi tot ele  sfidează te­roarea instaurată de fruntașii iu­deilor, binevestind extraordinarul fapt al Învierii, pășind cu sfială în taină şi răspândind, apoi, în toată lumea mireasma ei.