Calea, adevărul și viața. Refuzul acceptării păcatului

Nimic nu este mai dificil decât să încerci să-i vorbești omului de azi despre realitatea păcatului. După ce a ajuns la niște performanțe remarcabile în știință, în cultură sau în artă, toate acestea te fac să te întrebi în ce măsură mai este dispus omul secolului XXI, atât de puternic impregnat de amprenta pozitivismului, să ia aminte asupra unei chestiuni de ordin strict teologic?
Un lucru este evident. Am făcut progrese uriașe în plan material, dar am evoluat, oare, și în cel du­hov­nicesc în vreun fel anume? Pu­tem afirma cu certitudine că ne-am îmbogățit și în acest domeniu, sau, dimpotrivă, sufletul a rămas același dintotdeauna, cu nostalgiile și ne­liniștile, cu înfrigurările și pasiunile, cu farmecul și misterul lui?
Mulți dintre contemporanii noștri nu acceptă să li se vorbească des­pre păcat pentru motivul că nu ar fi decât o chestiune anacronică sau, în orice caz, ceva mult prea vag, scuturându-se cu înfricoșare doar la auzul numelui său, la fel cum te scuturi de umbra unui gând neplă­cut care te bântuie și-ți dă târcoale și de a cărui prezență ai vrea să scapi cât mai repede. Pentru aceș­tia, păcatul nu este decât o închi­puire care poate duce, cel mult, la crisparea conștiinței și o stavilă care se interpune între noi și viața care își cere dreptul de a fi trăită.
Și, totuși, păcatul va exista cât timp va exista și omul, iar faptul respectiv îl confirmă cu prisosință atât realitatea vieții de zi cu zi, precum și propria noastră existență, căci, dacă am fi sinceri cu noi înșine, ar trebui să recunoaștem că el face parte din misterioasa alcătuire a fiecăruia dintre noi, fie că-l numim păcat, fie că-l definim într-un alt fel. Indiferent de modul în care îl desemnăm, el există într-un chip inexplicabil în adâncul făp­turii noastre: „găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine... văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păca­tului, care este în mădularele mele”(Romani 7, 21-23).
Am putea spune că, într-un anume fel, ne definim ca oameni în mă­sura în care suntem conștienți de existența acestei insolite realități, iar sentimentul de disconfort pe care-l generează va exista atâta timp cât noi înșine vom exista. Iar, cum la calitatea de om nu poți renunța cu niciun chip, oricât de mult te-ai strădui, prezența păcatului rămâne trează înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Poate aceasta și explică drama omului contemporan, care, în loc să recunoască cu sinceritate și să-și asume propria realitate ontologică, încearcă mereu să o evite, afundându-se tot mai mult în inconsistența lumii materiale, dar care nu-i poate procura niciodată altceva decât gustul amar al zădărniciei.
Fie că-i contestăm cu vehemență prezența, fie că-l ignorăm din inconștiență, păcatul subzistă în firea omului ca o rană dureroasă și aparent nevindecabilă, pe care te temi să o atingi ori să o privești, căci s-ar putea să ne înspăimânte cu urâțenia lui. Oricât de mult ne vom lăsa prinși în tumultul lumii și vom încerca să fugim de această prezență lăuntrică nedorită, ceva nelămurit, ca un foc ce arde mocnit sub cenușă, va stârni mereu neliniște înlăuntrul nostru.
Și atunci, singura posibilitate de a ne izbăvi de suferință mai rămâne doar aproprierea de Dumnezeu, prin împlinirea celor bineplăcute Lui.